P r i n  a s c u l t a r e, s p r e  Î n v i e r e

 

†  C i p r i a n
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei

Cinstitului nostru cler, cinului monahal
şi dreptcredincioşilor creştini din Eparhia noastră,
har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

 

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

H r i s t o s  a  î n v i a t !

În fiecare an, Praznicul Învierii Domnului prilejuiește o mare bucurie întregii zidiri, eliberate de sub jugul morții, care s-a abătut asupra tuturor făpturilor, din pricina neascultării lui Adam, protopărintele neamului omenesc, iar aceasta s-a făcut prin pizma și prin lucrarea potrivnicului diavol, care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8). Șarpele cel de demult (cf. Apocalipsă 12, 9) i-a înșelat, mai întâi, pe Eva și Adam, provocându-le izgonirea din rai, iar, mai târziu, le-a sucit mințile și fiilor lui Israel, determinându-i să schimbe „adevărul lui Dumnezeu în minciună“, spre a sluji „făpturii, în locul Făcătorului“ (Romani 1, 25). Pe de altă parte, ascultarea lui Moise, trimis de Dumnezeu să scoată din robia egipteană pe poporul ales (cf. Ieșire 4, 20-21), a condus la eliberarea acelui neam de sub tirania crudului faraon, după cum ascultarea smerită și jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu întrupat față de Părintele ceresc a adus eliberarea neamului omenesc de sub robia păcatului și a morții și posibilitatea moștenirii Împărăției cerurilor.

Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, împlinită prin smerita Naștere din ieslea Bethleemului, a fost hotărâtă, din veșnicie, în sfatul Preasfintei Treimi, ca ascultare desăvârșită a Fiului de voia sfântă a Tatălui ceresc, Care, atât de mult „a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). Chenoza divinității reprezintă, astfel, răspunsul iubitor al Ziditorului la răzvrătirea omului cuprins de mreaja păcatului. Pentru mântuirea acestuia, Fiul Sfânt, „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce(Filipeni 2, 6-8). Prin asumarea firii umane de către ipostasul dumnezeiesc al Fiului, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, s-a împlinit făgăduința Tatălui cu privire la trimiterea unui Răscumpărător (cf. Facere 3, 15), pentru a elibera neamul omenesc de consecințele întreitului păcat adamic: lăcomia, mândria și neascultarea. „Căci, dacă prin greșeala unuia, moartea a împărățit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosința harului și a darului dreptății vor împărăți în viață prin Unul Iisus Hristos […]; precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa, prin ascultarea Unuia se vor face drepți cei mulți (Romani 5, 17, 19).

Ascultarea deplină față de voia Preasfintei Treimi este izvor de binecuvântare și dobândire a tuturor bunătăților. Binefacerile acesteia au fost arătate de Dumnezeu fiilor lui Israel, pe calea de întoarcere în Țara Făgăduinței, zicând: „De veți asculta cu luare aminte glasul Meu şi veți face toate câte vă poruncesc şi de veți păzi legământul Meu, Îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt“ (Ieșirea 23, 22). La fel și Mântuitorul, pe parcursul întregii Sale vieți pământești, a arătat cât de folositoare și mântuitoare este ascultarea față de Dumnezeu-Tatăl Care L-a trimis (cf. Ioan 5, 24), precum și față de Dreptul Iosif și Sfânta Fecioară Maria, cărora le era supus, sporind „cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni“ (Luca 2, 51). Necesitatea de a împlini voia Părintelui ceresc era pentru Domnul Hristos însăși hrana cea de toate zilele: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34), a spus Iisus ucenicilor Săi, după convorbirea cu femeia samarineancă.

Prin ascultare desăvârșită, Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat și crucea Sfintelor Sale Pătimiri, în rugăciunea din Grădina Ghetsimani, zicând: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Luca 22, 42), întrucât „lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit“ (Ioan 17, 4). Jertfa spre Înviere constituie punctul culminant al supunerii Mântuitorului Hristos în fața voii divine, pentru că, numai astfel, firea omenească și-a recăpătat, în chip deplin, valențele așezate de Creator în ea, dintru început. Iar Hristos Cel mort și înviat s-a făcut începătură a învierii celor adormiți, că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor […]; precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 21-22).

Iubiți fii sufletești,

Sensul autentic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu rezidă, așadar, în oferirea paradigmei universale de ascultare față de Dumnezeu-Tatăl, ca Adam cel nou, contrar întru totul neascultării lui Adam cel vechi. Deşi era Fiu [al lui Dumnezeu, n.n.], a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, și desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică (Evrei 5, 8-9). De altfel, Hristos Însuși a mărturisit mulțimilor, zicând: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 6, 38). În acest sens, dacă răzvrătirea mândriei lui Adam a sfârșit prin moarte, Jertfa de smerenie a ascultării Domnului Hristos a condus spre Viață și Înviere, întrucât: făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar [Hristos, n.n.], Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă. Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. […] Iar când acest [trup, n.n.] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest [trup, n.n.] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?» (I Corinteni 15, 45-48; 54-55).

Ascultarea până la moarte L-a făcut pe Mântuitorul Hristos model desăvârșit de virtute, fiind urmat întru aceasta de Maica Domnului și de sfinții Săi. Preacurata Fecioară Maria a primit cu deplină supunere să fie vas ales al Întrupării lui Dumnezeu în istorie, rostind, la Buna Vestire, în fața Arhanghelului Gavriil, cuvintele: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Mai apoi, Sfinților Apostoli, la Cina cea de Taină, Bunul lor Învățător le-a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui“ (Ioan 15, 10). De atunci, ascultarea întru iubire de Domnul Hristos a călăuzit viața milioanelor de mucenici, mărturisitori, cuvioși, ierarhi și dreptcredincioși creștini, în istoria bimilenară a Bisericii. Punându-și viața „pentru Hristos și pentru Evanghelie“ (Marcu 8, 35), aceștia au lăsat „case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine“ (Matei 19, 29), au ascultat de conducătorii lor spirituali și au progresat duhovnicește, întrucât au înțeles și respectat îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evrei 13, 17).

În Tradiția Sfinților Părinți, Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică s-a zidit pe temelia ascultării de Dumnezeu a apostolilor și a proorocilor (cf. Efeseni 2, 20). Comuniunea euharistică, ce fundamentează și explică legătura sinergică a umanului cu divinul, este chipul tainic al unității, sfințeniei, universalității și apostolicității viețuirii creștine. Dar ea se realizează doar prin smerita ascultare a credincioșilor de cei rânduiți de Dumnezeu Însuși spre înaltă slujire, căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; […] și nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron (Evrei 5, 1, 4). De aceea, Sfântul Ignatie al Antiohiei[1] afirma: „Episcopului vostru […] să-i dați tot respectul potrivit puterii lui Dumnezeu, care este în el; […] dar nu lui, ci Tatălui lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor“ ( Epistola către Magnezieni).

În același sens, Mântuitorul Hristos, Arhiereul Veșnic (cf. Evrei 6, 20), rugându-Se „ca toți să fie una“ (Ioan 17, 21), ne îndeamnă, prin Sfinții Săi Apostoli, zicând:Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân în voi(Ioan 15, 5-7). Așadar, Biserica lui Hristos păstrează nealterat adevărul Evangheliei, prin purtarea de grijă a episcopilor responsabili și conștienți de importanța slujirii lor sacerdotale, motiv pentru care ei trebuie să fie ascultați și respectați, întrucât „cel care cinstește pe episcop este cinstit de Dumnezeu; dimpotrivă, cel care face ceva fără știrea episcopului acela slujește diavolului (Idem, Epistola către Smirneni). Or, se știe că diavolul este părintele dezbinării, iar Dumnezeu nu locuiește unde este dezbinare și mânie. Dumnezeu iartă pe toți care se pocăiesc, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu și în comuniune cu episcopul“ (Idem, Epistola către Smirneni). Ascultarea Fiului întrupat față de Dumnezeu-Tatăl constituie temeiul sfânt al ascultării preoților și credincioșilor de arhiereul văzut, după îndemnul Sfântului Ignatie: „Supuneți-vă episcopului […], după cum Iisus Hristos s-a supus după trup Tatălui“ (Epistola către Magnezieni).

Dreptmăritori creștini,

Astăzi, din nefericire, consumismul, hedonismul și individualismul subminează constant unitatea creștină, provocând dezbinarea comunității ecleziale și a comuniunii liturgice. Secularizarea afectează deopotrivă pe clericii și credincioșii lipsiți de conștiința legăturii duhovnicești autentice cu Sfinții Părinți și, prin aceștia, cu Hristos Însuși. Cămașa cea necusută a Mântuitorului este ruptă permanent de duhul dezbinării, al lăcomiei și al vanității, provenit din neascultare și răzvrătire. Locul Păstorului cel bun, cel care se duce după oaia cea pierdută pentru a-i lumina calea întoarcerii spirituale, este luat, uneori, de cel năimit, interesat de câștig material necinstit și supus patimilor turmei sale cuvântătoare. Culpa acestuia din urmă este cu atât mai mare, cu cât el pune sub obrocul păcatului Lumina Învierii Domnului, fără a se putea face părtaș la Viața cea veșnică, nici pe sine, nici pe cei pe care îi amăgește.

Pe de altă parte, creștinul smerit și ascultător, aflat în rânduiala supunerii față de lucrarea lui Dumnezeu, trăiește bucuria femeilor mironosițe, vestind tuturor pe Hristos, biruitorul morții. De aceea, întoarcerea la smerenia și supunerea Fiului dumnezeiesc, înviat a treia zi din morți, prin împlinirea profețiilor vechi-testamentare, ne poate readuce, în suflete, siguranța Căii sfințitoare, puterea Adevărului mântuitor și lumina Vieții veșnice.

Cu aceste gânduri despre sensul duhovnicesc al ascultării în Biserica lui Hristos, virtute fundamentală care ne ajută să ne asumăm crucea vieții pământești, și cu speranța învierii sufletului din moartea păcatului, vă dorim tuturor un Paști fericit, alături de cei dragi și ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit și înviat să reverse în sufletele frățiilor voastre pace, lumină și bucurie sfântă.

Hristos a înviat! 

Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n

A r h i e p i s c o p u l  B u z ă u l u i  ș i  V r a n c e i

[1] Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, în Scrierile Părinților Apostolici, PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979, pp. 157-190.