„Hristos este pacea noastră“

                                                                                       (cf. Efeseni 2, 14)

†  C i p r i a n

prin harul lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei

Cinstitului nostru cler, cinului monahal

şi dreptcredincioşilor creştini din Eparhia noastră,

har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioși și Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Din Sfintele Evanghelii, știm că nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie s-a petrecut, în urmă cu 2014 ani, într-un orășel pe nume Bethleem, din ţinutul Iudeii, în contextul desfășurării unui recensământ, poruncit de împăratul roman Octavian Augustus, sub stăpânirea căruia se afla și Ţara Sfântă. Aplicarea acestei legi, în perspectiva colectării impozitelor datorate statului roman, presupunea deplasarea oricărui cetăţean al imperiului la locul său de baștină, pentru a fi trecut în registrele cu evidenţa populaţiei. Nimeni nu făcea excepţie de la respectarea legii, chiar dacă aceasta însemna parcurgerea unor mari distanţe, cu osteneală și cheltuială materială pe măsură.

În astfel de circumstanţe, după un drum lung și obositor, din Nazaretul Galileii până în sudul Iudeii, a ajuns în cetatea Bethleem, nu departe de Ierusalim, și Sfânta Fecioară Maria, împreună cu bătrânul Iosif, logodnicul și protectorul ei legal, ambii descendenţi din neamul regelui David, care se născuse în această mică localitate. Simţind că i-a venit vremea să nască și, negăsind loc de găzduire, Sfânta Fecioară și Dreptul Iosif au poposit într-o peșteră din afara cetăţii, unde păstorii locului își adăposteau animalele. Acolo, într-un staul de vite, în liniștea profundă a unei nopţi tainice, Maica Domnului L-a născut, după trup, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum profeţiseră proorocii Vechiului Testament și cum aflase ea însăși de la Arhanghelul Gavriil, cu nouă luni în urmă, când i s-a descoperit taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută (Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glasul IV), și anume că va zămisli în pântece de la Duhul Sfânt, iar puterea Celui Preaînalt o va umbri; pentru aceea, și Sfântul Care Se va naște din ea Fiul lui Dumnezeu Se va chema (cf. Luca 1, 35).

În momentul binecuvântat al nașterii, cerul s-a umplut de lumină dumnezeiască, iar un înger al Domnului, arătându-se aievea păstorilor care făceau de strajă oilor pe câmp, le-a vestit marea bucurie – că, în cetatea lui David, li S-a născut, lor și poporului întreg, un Mântuitor, Care este Hristos Domnul (cf. Luca 2, 10-11), iar ca dovadă a celor afirmate, le-a dat un semn de recunoaștere: „veţi găsi un Prunc înfășat, culcat în iesle“ (Luca 2, 12). Și, îndată, alături de înger, a apărut mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2, 14), după care, păstorii s-au îndreptat spre peștera inundată de lumină, unde L-au văzut cu ochii lor pe dumnezeiescul Prunc.

Dreptmăritori creştini,

V-am reamintit, pe scurt, împrejurările istorice în care a venit pe pământ Mesia Cel mult așteptat de poporul ales, dar și de întreaga omenire, nu pentru că nu le-aţi cunoaște, ci pentru că se cuvine, astăzi, să medităm, mai mult ca oricând, la importanţa covârșitoare a actului chenotic (smerenia deplină), pe care Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu l-a săvârșit, la plinirea vremii (cf. Galateni 4, 4), când „S-a deșertat pe Sine [de slava dumnezeiască – n.n.], chip de rob luând […] și la înfăţișare aflându-Se ca un om“ (Filipeni 2, 7), iar aceasta din iubire nesfârșită faţă de omul rănit de mulţimea păcatelor. Se împlinea, astfel, făgăduinţa lui Dumnezeu-Tatăl, făcută protopărinţilor noștri Adam și Eva, înainte de a fi izgoniţi din rai (cf. Facere 3, 15), că, la un moment dat, neamul omenesc va odrăsli o nouă Evă, care, prin rodul pântecelui ei, va zdrobi capul șarpelui de demult (cf. Apocalipsa 12, 9), restaurând comuniunea omului cu Părintele ceresc, întreruptă de păcatul neascultării. Dar, până să apară acea fiinţă pură, smerită și ascultătoare, prin intermediul și cu acceptul căreia urma să se împlinească planul dumnezeiesc de salvare a omului din robia păcatului și a morţii, omenirea a trebuit să străbată căi de mii de ani, căutându-L pe Dumnezeu și suspinând după fericirea paradisiacă, a cărei amintire, păstrată în adâncul fiinţei umane, o îndemna să tindă neîncetat spre redobândirea ei.

De aceea, mare bucurie și binecuvântare a revărsat în sufletele noastre Răsăritul răsăriturilor și Soarele dreptăţii, Hristos Domnul, Cel Ce „S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat“ (Stihira a IV-a de la Slujba Litiei, praznicul Nașterii Domnului). An de an, în această zi de sfântă sărbătoare, Hristos Se naște duhovnicește, în sufletele tuturor creștinilor care-L primesc, cu credinţă și cu dragoste, în ieslea sufletului lor. Căci praznicul de astăzi nu înseamnă doar amintirea evenimentului istoric petrecut atunci, ci evenimentul însuși, tot atât de real ca și acela de la Betleem. Multe dintre vechile noastre colinde de Crăciun exprimă convingerea autorilor anonimi, împărtășită de toate generaţiile de credincioși, că nașterea lui Hristos se petrece și acum, sub ochii noștri, înnoită perpetuu de adverbulastăzi – ca în rostirea: Astăzi S-a născut Hristos/Mesia chip luminos; Astăzi S-a născut/Cel fără de-nceput – sau de prezentul continuu, folosit de Sfântul Grigorie Teologul în cunoscuta cântare bisericească: Hristos Se naște, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!, pe care am auzit-o, deseori, la slujba Utreniei, în zilele de duminică ale Postului Crăciunului. De altfel, toate cântările specifice marelui praznic al Nașterii Domnului scot în evidenţă atât semnificaţia soteriologică a Întrupării sau Înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul, cât și prelungirea în istorie a acelui sfânt moment, după cum glăsuiește Ioan Monahul, autorul unei cântări de la slujba Litiei, din ajunul Crăciunului: „Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit. Pentru aceasta, și noi, lăudându-L, să-I strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace“.

Iubiţi fii sufleteşti,

În cuvântul pastoral de anul trecut, arătam că nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria este darul cel mai de preţ pe care Părintele ceresc l-a făcut oamenilor, pentru ca oricine Îl primește și „crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică“ (Ioan 3, 16). Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel, reluând cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan Teologul (Ioan 1, 3), afirmă, în Epistola către Coloseni, un lucru extrem de important cu privire la scopul creaţiei divine, spunând: Întru El [Hristos – n.n.] au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El (Coloseni 1, 16). Aceasta înseamnă că atât lumea nevăzută a îngerilor, cât și lumea văzută sau cosmosul întreg au fost aduse la existenţă de Dumnezeu-Tatăl, prin mijlocirea Fiului, pentru a fi dăruite Fiului Său Cel iubit (cf. Matei 3, 17). Prin urmare, omul creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facere 1, 27) și pus rege peste întreg universul face parte din darul Tatălui către Fiul. Însă, pentru că starea de perfecţiune a omului, ca și a lumii văzute, a fost întinată de păcatul neascultării lui Adam, din care pricină „toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum“ (Romani 8, 22), și întrucât nimeni dintre pământeni n-ar fi fost capabil să restaureze natura umană, universul și paradisul primordial, a fost necesară o decizie în Sfatul Preasfintei Treimi, ca Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc să-Și asume, prin întrupare, firea omenească alterată de păcat, pe care să o sfinţească, din interior, în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, prin jertfa Sa pe cruce, oferind-o, la rândul Său, înnoită, Tatălui ceresc. Așadar, lumea creată este darul Tatălui către Fiul; lumea re-creată sau restaurată prin jertfă este darul Fiului întors către Tatăl, iar nașterea după trup a Fiului este darul Tatălui către umanitate. Prin mijlocirea acestui Dar de mare preţ, Dumnezeu-Tatăl, Părintele luminilor, de la Care vin toată darea cea bună și tot darul desăvârșit (cf. Iacov 1, 17), revarsă darurile Sale dumnezeiești asupra tuturor celor credincioși, prin harul Sfântului Duh, primit la Botez. Din mulţimea acestor daruri, înţelese ca roade ale Duhului, Sfântul Apostol Pavel le enumeră pe cele mai importante: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22-23), virtuţi creștine fără de care nimeni nu poate moșteni împărăţia lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Întorcându-ne cu mintea la momentele sfinte ce au caracterizat evenimentul Nașterii Domnului, conștientizăm astăzi cât de actual și necesar este mesajul de pace transmis omenirii de către mulţimea oștilor îngerești, prin cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!. Uimiţi de acea vedere minunată – Dumnezeu Cel necuprins încăput într-o peșteră, surâzându-le din scutece omenești –, îngerii au simţit îndată nevoia să-L preamărească pe Creator, pentru adâncul smereniei Sale dumnezeiești, iar pe oameni i-a îndemnat să trăiască în armonie, întrucât venise pe pământ Însuși Domnul păcii (Isaia 9, 5). „Și venind – spune Sfântul Apostol Pavel – a binevestit pace, vouă celor de departe, și pace celor de aproape“ (Efeseni 2, 17).

Dar, cum trebuie înţeleasă pacea lui Hristos despre care face vorbire Apostolul neamurilor? Oare, poate fi asemănată cu vestita pax romana, datorită căreia Imperiul Roman a cunoscut, în vremea aceea, o dezvoltare economică și culturală, fără precedent în istoria dăinuirii sale? Nicidecum! Deoarece acea pace, chiar dacă a influenţat benefic relaţiile dintre oameni, era, totuși, fragilă, fiind rezultatul unor strategii politice ale conducătorilor lumești, care au impus-o prin legi omenești, supuse schimbării, și, deci, sortită, să se risipească, în cele din urmă. Mântuitorul Hristos i-a fericit, într-adevăr, pe oamenii făcători de pace, afirmând că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9); dar, pentru ca cineva să împlinească acest deziderat, trebuie ca, mai întâi, să dobândească el însuși, în adâncul fiinţei sale, pacea lui Hristos, care este diferită de pacea lumii. Adevărata pace, dăruită de Mântuitorul celor care cred cu tărie în El, nu este o stare morală, ci una duhovnicească; ea nu ţine de convenţional, ci de trăirea în Duhul lui Hristos, care presupune răstignirea patimilor și poftelor trupești (cf. Galateni 5, 24). Doar cel cu inima curată, împăcată cu Dumnezeu și cu oamenii, în care se odihnește Duhul Sfânt, poate dobândi pacea lui Hristos. Aceasta, însă, nu poate fi găsită în mijlocul societăţii în care trăim, ci se dobândește și se păstrează prin post și rugăciune, prin pocăinţă și spovedanie, prin fapta de milostenie, ca expresie a iubirii creștine, prin înfrânare și smerita cugetare, prin participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Mântuitorul le-a împărtășit Sfinţilor Săi Ucenici darul păcii dumnezeiești, zicând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu“ (Ioan 14, 27), cuvinte din care înţelegem că pacea pe care ne-o oferă Dumnezeu este rod al Duhului Sfânt, pe care nimeni și nimic nu o poate îndepărta din sufletul celui în care s-a sălășluit, decât păcatul și neascultarea de poruncile dumnezeiești. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea și mii de oameni, în jurul tău, se vor mântui“; ceea ce înseamnă că un singur om – care, prin rugăciune smerită, iubire jertfelnică și ascultare de Biserică, a primit în suflet duhul păcii lui Hristos – poate contribui la salvarea unei întregi comunităţi de la moartea spirituală. Așadar, numai în Persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, omul își găsește pacea cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu semenii.

Dar ce vedem că se întâmplă, astăzi, pe întreaga planetă? Zi de zi suntem bombardaţi de mass-media cu știri și informaţii dintre cele mai sumbre, cu privire la viitorul omenirii: războaie de cotropire; conflicte sociale; persecuţii religioase împotriva creștinilor; criză economică și financiară; fapte de corupţie; sărăcie amplificată de lipsa locurilor de muncă; exploatarea nemiloasă a resurselor pământului de către o oligarhie lacomă, având consecinţe dramatice pentru natură; apariţia și răspândirea a tot felul de boli aducătoare de moarte; proliferarea drogurilor și a prostituţiei; relativizarea instituţiei familiei, prin promovarea concubinajului etc. Iar toate acestea din pricina păcatului generalizat al necredinţei, care generează trufie, indiferenţă și ură faţă de semeni. Făcând abstracţie de prezenţa proniatoare a lui Dumnezeu în lumea creată, omul contemporan, indiferent de poziţia lui socială sau de apartenenţa religioasă, se afundă, tot mai mult, în prăpastia secularizării, gândind și trăind autonom, ca și cum „Dumnezeu ar fi murit“. Cu mintea întunecată de păcate, precum lăcomia, egoismul, autosuficienţa, setea de putere, foamea de avere și iubirea de plăcere, acesta nu mai poate gândi limpede, nu mai simte compasiune faţă de cei necăjiţi și întristaţi, nu poate dobândi în suflet duhul păcii, nu mai reușește să întrezărească în aproapele său chipul smerit al lui Hristos, Care S-a jertfit pe cruce pentru toţi oamenii, dăruindu-le viaţa veșnică (cf. Ioan 6, 47). Chiar dacă, aparent, respectă regulile unei convieţuiri normale, specifice așa-ziselor societăţi civilizate, omul stăpânit de duhul tulburării și al dezbinării nu poate intra în comuniune nici cu Dumnezeu, nici cu aproapele său, pentru că nu se mai poate ruga și, în consecinţă, nu mai poate iubi cu adevărat.

În cele relatate până aici, am arătat care este adevărata semnificaţie a cuvântului pace, în sens creștin duhovnicesc, așa cum a dorit Însuși Domnul Hristos să fie înţeleasă și asumată. În Sfânta Scriptură întâlnim, totuși, un text referitor la pace, care, la prima lectură sau auzire, ar putea produce sminteală, chiar și unui creștin iniţiat, ca să nu mai vorbim despre un necunoscător al Evangheliei lui Hristos. Înainte de a-i trimite la propovăduire, Mântuitorul le-a dat celor doisprezece ucenici mai multe sfaturi, cu privire la modul de împlinire a misiunii încredinţate, după care a rostit niște cuvinte ciudate, paradoxale, punându-le în dificultate capacitatea de înţelegere: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie“ (Matei 10, 34; cf. Luca 12, 51). Ce a dorit Iisus să spună prin aceste cuvinte? A subînţeles, oare, conceptul de război, așa cum l-a cunoscut omenirea dintotdeauna? Nicidecum! Tâlcuirea pe larg a acestui text ne-o oferă Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia sa (a 35-a) la Evanghelia după Matei, însă o explicaţie mai concentrată ne-o dă Sfântul Nicolae Velimirovici, care spune că Hristos nu a venit să împace adevărul și minciuna, înţelepciunea și prostia, binele și răul, dreptatea și silnicia, dobitocia și omenia, nevinovăţia și desfrânarea, pe Dumnezeu și pe mamona, ci a adus sabie ca să taie și să le despartă, încât să nu se amestece (cf. Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, editura Σωφία, volumul 1, p. 22). Cu alte cuvinte, Hristos n-a venit să facă pace între fiii luminii și fiii întunericului, ci să-i despartă prin sabia duhovnicească a adevărului, care este cuvântul lui Dumnezeu; iar Cel Ce S-a definit pe Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa“ a fost Mântuitorul Hristos (Ioan 14, 6).

Așadar, pentru a ne salva sufletele de duhul secularizant al epocii în care trăim și care pune stăpânire, din nefericire, pe tot mai multe conștiinţe omenești, este necesar să ne adunăm mintea din risipire și să medităm cu resposabilitate asupra sensului vieţii noastre pe pământ, sporind în rugăciune și arătând iubire jertfelnică semenilor noștri, prin fapte concrete de milostenie, încredinţaţi fiind că doar acestea ne vor deschide ușile Împărăţiei lui Dumnezeu. Să ne străduim a dobândi cu toţii duhul păcii adevărate, pentru a fi înţelegători, iubitori și iertători faţă de cei ce ne-au greșit. Să-i ajutăm, cu prilejul sfintelor sărbători de Crăciun, pe cei săraci și nevoiași, ca să trăiască și ei bucuria îngerilor și a păstorilor, care, prin glasul colindătorilor – cei mai autentici ambasadori ai veșnicului Bethleem – ne transmit, în fiecare an, dorinţa Pruncului dumnezeiesc de a Se naște și în ieslea sufletelor noastre.

Așezându-vă la inimă gândurile de mai sus, vă îmbrăţișez, cu dragoste părintească, și vă doresc tuturor sănătate, bucurie sfântă și multe împliniri duhovnicești. Fie ca „pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi ca să fiţi un singur trup, să sălășluiască în inimile voastre“ (Coloseni 3, 15). Amin.

Sărbători fericite! Întru mulţi și binecuvântaţi ani!

Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,

C i p r i a n

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei