Naşterea lui Hristos – temeiul schimbării noastre lăuntrice

†  C i p r i a n
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei

Cinstitului nostru cler, cinului monahal
şi dreptcredincioşilor creştini din Eparhia noastră,
har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioşi şi Preacucernici părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

De două milenii, an de an, făptura întreagă se simte cuprinsă de bucuria neţărmurită a Întrupării Fiului dumnezeiesc, de freamătul colindelor ce vestesc minunata Naştere din ieslea Bethleemului, de înnoirea adusă prin Chenoza lui Dumnezeu în mijlocul creaturii Sale. De acum, cerul şi pământul, îngerii şi oamenii, Ziditorul şi opera Sa sunt, din nou, în armonia Edenului pierdut. Pogorârea lui Dumnezeu în umanitate constituie cel mai important eveniment din istoria omenirii, singurul lucru nou sub soare – după expresia Sfântului Ioan Damaschin –, care a schimbat, pentru totdeauna, direcţia greşită spre care păcatul lui Adam a condus firea omenească.

Schimbarea adusă de Întruparea Cuvântului reprezintă chemarea lui Dumnezeu, adresată tuturor, de a-şi înnoi existenţa pământească, întru nădejdea moştenirii vieţii veşnice. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, când a ieşit la propovăduire, le-a adresat oamenilor îndemnul: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ (Matei 4, 17). Întregul mesaj evanghelic se întemeiază pe necesitatea pocăinţei, văzută ca lăuntrică transformare spirituală a omului, potrivit Legii imuabile a lui Dumnezeu, iar nu după bunul plac al unor vremelnice tendinţe omeneşti. Termenul grecesc ce desemnează pocăinţa – μετάνοια – înseamnă tocmai schimbarea minţii sau a modului de a gândi, iar Sfântul Ioan Damaschin o defineşte drept „întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală, şi de la diavol la Dumnezeu“[1]. Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, adică smerita Sa coborâre în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, reprezintă temelia convertirii interioare a firii umane pervertite de păcat, la chemarea sa primordială, către sfinţenie; mai întâi, în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi, virtual, în plenitudinea umanităţii. Şi astfel, prin lucrarea soteriologică săvârşită de Fiul lui Dumnezeu întrupat, se restaurează deplin vocaţia iniţială a omului, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă“ (I Corinteni 15, 45).

Dar, oare, Dumnezeu nu putea mântui făptura mâinilor Sale fără întruparea Fiului, adică a Celui Unul-Născut, în veşnicie, din Dumnezeu-Tatăl fără de mamă, iar la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), din Sfânta Fecioară Maria? Desigur că da. Însă, unul din darurile divine primite de om, prin actul creaţiei – respectiv, libertatea – nu putea fi încălcat tocmai de Cel ce l-a făcut pe om „după chipul Său“ (cf. Facerea 1, 26), iar iubirea dumnezeiască faţă de făptura creată era aşa de mare încât S-a hotărât chiar Întruparea uneia din Persoanele Preasfintei Treimi, respectiv a Fiului. De aceea – spune Sfântul Isaac Sirul – „Dumnezeu şi Domnul L-a dat, pentru dragostea Sa, pe Însuşi Fiul Său […], nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe, prin aceasta, pe noi, dragostea cea folositoare […]. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare, n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci să ne apropie de Sine prin dragostea cugetului nostru“ [2]. Întrucât noi nu eram în stare să ne înălţăm la Dumnezeu, prin puterile proprii, a fost imperios necesar ca Logosul să coboare în mijlocul nostru (cf. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvântul II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 25).

Aşadar, scopul înomenirii Fiului lui Dumnezeu a fost îndumnezeirea omului, după cuvântul Sfântului Athanasie cel Mare, care zice: „El S-a întrupat pentru ca noi să fim îndumnezeiţi“ [3]. Aceasta era, de altfel, chemarea cea dintâi a omului, căci părtăşia la dumnezeire este asemănarea cu Dumnezeu, spre care a cutezat însuşi Adam cel vechi. Filiaţia omului s-a constituit, dintru început, pe Întruparea Cuvântului, fapt pentru care Sfântul Maxim Mărturisitorul avea să afirme că, din dragoste faţă de creatura Sa, Dumnezeu Şi-ar fi înomenit Fiul, chiar dacă Adam nu ar fi căzut în păcat, însă, într-o astfel de situaţie, nu mai erau necesare crucea şi suferinţele ei. „Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului Om, pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu; şi aşa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu, spre cunoaştere, pe cât de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuţi“ [4]. Cu alte cuvinte, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată în mod clar şi concret că „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 16).

Naşterea după Trup a Fiului lui Dumnezeu în Bethleemul Iudeii s-a întâmplat, însă, într-o vreme în care întunericul necunoştinţei, generat de înmulţirea păcatului, cuprinsese firea omului atât de mult, încât nevoia unei schimbări fiinţiale radicale părea singura şansă de îndreptare. Căci „oamenii, ajunşi fără de minte, au nesocotit harul dat lor şi, prin aceasta, au întors atât de mult spatele lui Dumnezeu şi au tulburat atât de mult sufletul lor, încât nu numai că au uitat de cunoştinţa de Dumnezeu şi şi-au plăsmuit alţi zei (idoli) în locul lui Dumnezeu […], dar ceea ce e cel mai rău, au mutat cinstirea, de la Dumnezeu, la lemne, la pietre şi la toată materia, şi la oameni. Ba au mers şi mai departe de acestea, precum s-a spus înainte. Au mers atât de departe în lipsa lor de evlavie, că au crezut în draci şi i-au dat drept dumnezei, împlinind poftele lor“ [5]. Şi atunci, în peştera Bethleemului, se împlineau întocmai cuvintele profetice ale lui Isaia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“ (Matei 4, 16; cf. Isaia 9, 1).

Pruncul Sfânt, născut în cele mai vitrege condiţii oferite de o lume aflată în degradare, reprezintă, permanent, lumina schimbării duhovniceşti, mărturisită de îngeri, de magi şi de păstori (cf. Luca 2, 8-20; Matei 2, 1-12). Hristos, Pacea şi Lumina lumii (cf. Efeseni 2, 14; Ioan 8, 12), Se întrupează pentru noi toţi, oferindu-ne modelul transformării autentice a umanului. Din nefericire, ca şi în Israelul de odinioară, societatea umană contemporană face dovada unei neputinţe de a înţelege corect mesajul Naşterii Celui „făr’ de-nceput“. Acum, ca şi atunci, Mesia era aşteptat doar ca Cel ce avea să izbăvească pe Israel de sub stăpânirea altor neamuri (cf. Luca 24, 21), nicidecum ca dreptar al „bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).

Iubiţi fii sufleteşti,

În lumea noastră de azi, se vorbeşte tot mai mult despre nevoia de schimbare, dovadă a conştientizării unei stări de scufundare în viciu, corupţie şi degradare. La orice nivel al societăţii, putreziciunea imoralităţii, incompetenţei şi imposturii face ravagii, spre dezagregarea comunităţii şi a valorilor ei perene. Impactul dintre civilizaţia românească, profund afectată de cele cinci decenii ale regimului comunist-ateu, şi lumea occidentală descreştinată – aflată în derivă, ca urmare a renegării propriilor sale origini – ne-a indus şi nouă, românilor, o stare de relativism şi discordie. Fără principalele repere morale, dovedite în decursul existenţei sale – credinţa ortodoxă şi dragostea de glia strămoşească – poporul român orbecăie nesigur pe marea învolburată a unei istorii din ce în ce mai zbuciumate. În asemenea condiţii, asumarea unei schimbări superficiale, care se rezumă doar la înlocuirea unor persoane cu alte persoane, la nivelul de conducere a societăţii româneşti actuale, nu poate aduce nicidecum vreo îmbunătăţire.

Schimbarea pe care ne-o propune Mântuitorul Iisus Hristos – Cel ce Se naşte perpetuu, în inimile celor ce cred în El, după cum glăsuieşte colindulAstăzi S-a născut Hristos – trebuie să fie una profundă, a fiecăruia în parte şi, apoi, implicit, a întregii societăţi în care trăim. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat [pe Hristos] şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4, 21-32).

Pentru ca fiecare dintre noi să se bucure de bine, iar societatea umană să progreseze cu adevărat, este nevoie de pocăinţa cerută în Evanghelie, de starea de trezvie continuă, care solicită schimbarea lăuntrică a omului.

„Chiar şi când facem un bine – zice Părintele Stăniloae – trebuie să ne căim, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţă, pentru lipsa binelui de ieri“ [6]. Or, pocăinţa adevărată înseamnă regretul sincer pentru păcatul săvârşit, voinţa de a nu-l mai repeta şi întoarcerea noastră în Casa Părintelui ceresc, Cel iubitor şi iertător, potrivit îndemnului Său adresat poporului ales, prin proorocul Ieremia: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine şi, de vei depărta urâciunile de la faţa Mea, nu vei mai rătăci!“ (Ieremia 4, 1).

Aşadar, este imposibil ca un popor care se îndepărtează de Dumnezeu şi de Sfânta Sa Biserică să-şi găsească drumul spre progres şi propăşire culturală şi spirituală. Fără Hristos – Care S-a definit pe Sine a fi Calea, Adevărul şi Viaţa (cf. Ioan 14, 6) – creştinul nu poate valoriza şi valorifica talantul sau talanţii oferiţi la naştere, spre folosul său duhovnicesc şi al comunităţii din care face parte. Dacă poporul român se va întoarce la adevăratele sale valori, verificate în bimilenara sa trecere prin vâltoarea vremurilor, dacă fiecare dintre noi va fi conştient de necesitatea unei profunde schimbări spirituale, manifestate prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, atunci vom putea nădăjdui la rodirea strădaniilor noastre, în viaţa de zi cu zi, dar, mai ales, la fericirea şi comuniunea de iubire a sfinţilor lui Dumnezeu, în Împărăţia cerurilor. Dacă, dimpotrivă, vom aştepta mereu ca ameliorarea vieţii noastre să se facă prin artificiale schimbări de suprafaţă, fără ca acestea să fie asumate de fiecare în parte, atunci zădărnicia va stăpâni peste toate faptele săvârşite. „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte – spunea Simion Mehedinţi –, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus“ [7].

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează, aşezându-vă la inimă gândurile de mai sus, vă îmbrăţişez, cu dragoste părintească, şi vă doresc tuturor sănătate, bucurie sfântă şi multe împliniri duhovniceşti. Fie ca Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea Bethleemului spre a noastră pocăinţă şi întoarcere la Părintele ceresc să ne dăruiască tuturor înţelepciunea şi puterea de a fi mai buni şi iubitori faţă de semenii noştri. Amin.

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

 


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 110.

[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, volumul X, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp.395-396.

[3] Sfântul Athanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în «P.S.B.» 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 151.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în «P.S.B.» 80, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 112.

[5] Sfântul Athanasie cel Mare, op. cit., p. 104.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 106.

[7] Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Editura Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 23.