Credința în Înviere – liant al unității creștine
† C i p r i a n
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei
Cinstitului nostru cler, cinului monahal
și dreptcredincioșilor creștini din Eparhia noastră,
har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!
Preacuvioși și preacucernici părinți,
Preacuvioase maici și iubiți credincioși,
Hristos a înviat!
De aproape două milenii, evenimentul central al umanităţii îl reprezintă biruinţa binelui şi a vieţii asupra răului şi a morţii, prin Sfintele Pătimiri, Jertfa de pe Crucea Golgotei şi Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos. Începând cu întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie şi culminând cu moartea şi slăvita Sa înviere, firea umană, ipostaziată în Persoana divino-umană a Mântuitorului, a trecut de la întunericul păcatului adamic la strălucirea luminii pascale, reunind, întru slăvirea Ziditorului, cerul şi pământul, văzutele şi nevăzutele, îngerii şi oamenii, aşa cum glăsuieşte o cântare intonată de slujitorii Bisericii, în noaptea Sfintelor Paşti: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învredniceşte, cu inimă curată să Te slăvim!“
Ştim din Sfânta Scriptură că Adam cel vechi a fost izgonit din Grădina Edenului, ca urmare a neascultării, păcatul primordial care a produs dezbinarea dintre el şi Dumnezeu, urmată de pângărirea întregii zidiri, „căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu din voia ei – spune Sfântul Apostol Pavel – ci din cauza aceluia care a supus-o“ (Romani 8, 20) şi, de aceea, împreună (cu omul) suspină şi are dureri până acum (cf. Romani 8, 22). Fărădelegea omului a distrus unitatea creaţiei, pe care Făcătorul o apreciase ca fiind „bună foarte“ (Facerea 1, 31). Păcatul protopărinţilor Adam şi Eva şi, de atunci încoace, păcatul fiecăruia dintre noi degradează permanent comuniunea şi unitatea, pe de o parte, dintre creaturi, iar pe de altă parte, dintre acestea şi Ziditorul lor, încât putem spune că esenţa păcatului este tocmai falsificarea sau refuzul comuniunii, izolarea de semeni şi de Dumnezeu şi, ceea ce este mai grav, acceptarea unei alte „călăuze“ în viaţa noastră, adică a vrăjmaşului diavol, „care, înălţându-se pe sine mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, se cinsteşte cu închinare, tinzând să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu“ (cf. II Tesaloniceni 2, 4).
Din nefericire, prin nesupunerea lui Adam, oamenii L-au renegat pe Dumnezeu, ieșind din comuniunea cu El; apoi și-au refuzat unii altora iubirea frățească, tulburând sau chiar distrugând unitatea și armonia dintre ei, prin egoism și ură. În aceste circumstanțe, pentru că nimeni dintre oameni nu putea să salveze neamul omenesc din starea generală de păcătoșenie, Dumnezeu-Tatăl a hotărât, în sfatul Preasfintei Treimi, trimiterea în lume a Unicului Său Fiu ca să restaureze comuniunea divino-umană alterată de păcat și să-i redeschidă omului ușile raiului. Astfel, vrăjmașul cel din urmă al omului, moartea (cf. I Corinteni 15, 26), a fost nimicit de către Adam cel nou, Hristos Domnul, prin puterea iubirii Sale jertfelnice, care s-a dovedit a fi mai puternică decât răutatea și ura șarpelui celui de demult (cf. Apocalipsă 12, 9); de aceea, în noaptea sfântă a Învierii, toată suflarea creștinească saltă de bucurie, preaslăvindu-L pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a călcat moartea cu propria Sa moarte și ne-a dăruit viață veșnică. „De vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om, și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia“, ne încredințează Apostolul neamurilor în epistola întâi către Corinteni (cap. 15, vers. 21-22).
Însă finalitatea Jertfei mântuitoare se manifestă în comuniunea dintre membrii Bisericii şi Capul acesteia, Hristos Domnul (cf. Efeseni 5, 30), Care, luând trup omenesc – şi anume, acel trup de după cădere, ce exista fragmentat în individualităţi – l-a transformat în trupul comuniunii, oferindu-i posibilitatea de a se autodepăşi şi de a se jertfi pe sine 1.
Din nefericire, păcatul a continuat şi continuă să submineze unitatea Bisericii, fapt anticipat de Mântuitorul Hristos, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, când S-a rugat pentru ucenicii Săi, dar şi pentru urmaşii acestora – generaţiile de creştini ce s-au perindat şi se vor perinda pe acest pământ, până la a doua Sa venire – zicând: „Pentru ei (ucenici, n.n.) Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 19-21).
Legătura de comuniune harică dintre creștini și Domnul Hristos este temelia statornică a unității Bisericii creștine, în care există „un Domn, o credinţă, un botez“ (Efeseni 4, 5), adevăr subliniat și de Sfântul Vasile cel Mare, în rugăciunea anamnetică din cadrul Liturghiei ce-i poartă numele și în care ne rugăm astfel: „Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite și de folos ne dăruiește; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa anului bunătății Tale. Fă să înceteze dezbinarea creștinilor; potolește întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh“ 2.
Iubiţi fii sufleteşti,
Cea mai amplă și cumplită luptă pe care Biserica creștină a trebuit să o ducă, încă de la începutul existenței sale istorice, a fost și rămâne, în continuare, lupta împotriva dezbinării, pe care diavolul, „tatăl minciunii“ (cf. Ioan 8, 44), a susținut-o permanent prin iscodiri din afară, ca și prin ispitirea cea dinlăuntru. Sumedenia de învățături pierzătoare de suflete, izvorâte din mintea pervertită de păcat a omului adamic, a zdruncinat, nu de puține ori, unitatea creștinătății universale, care a trebuit să apere adevărul revelat prin opera teologică a Sfinților Părinți și prin atitudinile ortodoxe ale acestora în timpul Sfintelor Sinoade. Pe de altă parte, omul duhovnicesc, luminat de bucuria Învierii Domnului, are garanția unei veșnice comuniuni cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, așa cum intonăm într-una dintre cântările Praznicului Învierii: „O, dumnezeiescul, o iubitul, o preadulcele Tău glas! Căci, cu noi Te-ai făgăduit să fii, cu adevărat, până la sfârșitul veacului, Hristoase; pre care întărire și nădejde, credincioșii avându-Te, ne bucurăm“.
După Înălțarea Sa la cer, Mântuitorul a făgăduit Sfinților Apostoli că va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (cf. Matei 28, 20), însă premisa acestui fapt constă în păstrarea comuniunii cu El, atât a celor doisprezece, cât și a urmașilor lor în slujirea Bisericii, cler și popor, până la sfârșitul istoriei. „Ca să îndemne la unanimitate și pace pe discipolii Săi – spune Sfântul Ciprian al Cartaginei – Domnul a spus: «dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ, în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor» (Matei 18, 19-20), arătând că harul divin se atribuie nu multora, ci celor uniți care-L cer. Prin cuvintele «dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ», El a pus la bază unirea ca premisă a păcii, ne-a învățat să fim uniți prin puterea credinței. Dar cum poate să fie unit cu cineva cel ce nu se unește cu însuși trupul Bisericii ? […] Cum pot să se adune doi sau trei în numele lui Hristos, când aceștia se separă de Hristos și de Evanghelia Lui? […] Domnul, însă, vorbește despre Biserica Sa și despre cei ce sunt în Biserică, atunci când spune că, dacă vor fi uniți – respectând ceea ce a cerut și a recomandat El – dacă s-au rugat doi sau trei adunați în același gând […], pot dobândi de la Majestatea divină ceea ce cer. Zice Domnul: «Oriunde vor fi doi sau trei, acolo sunt și Eu cu ei», înțelegând că va fi cu cei simpli și iubitori de pace, cu cei ce se tem de Dumnezeu și-I păzesc poruncile […]. Așadar, prin aceste cuvinte, nu desparte pe oameni de Biserică Cel ce a făcut Biserica, ci, reproșând celor vicleni dezbinarea și recomandând celor credincioși pacea, arată […] că El este mai degrabă cu doi sau trei care se roagă uniți în același cuget, decât cu mai mulți, dar dezbinați“ 3.
Se cuvine a medita cu responsabilitate la tâlcuirea acestui mare părinte al Bisericii din veacul al III-lea, care se potrivește atât de bine vremurilor pe care le parcurgem, când pericolul dezbinării ne paște la tot pasul, în toate segmentele vieții sociale din țară și din întreaga lume. Constatăm, cu îngrijorare, că s-a abătut și asupra poporului român acest flagel diabolic, generat de stări sufletești păcătoase precum egoismul, invidia, minciuna, neîncrederea, defăimarea, calomnia, setea după putere, lăcomia după bunuri materiale, hedonismul exacerbat, disprețul față de semeni și lipsa de respect față de valorile tradiționale, care sunt dreapta credință, moștenirea spirituală și culturală și iubirea de patrie, de neam și de Biserică. Toate acestea și-au făcut loc și în mentalul tinerei generații, din rândurile căreia multe persoane, neavând discernământ, ajung să denigreze, să conteste și să submineze orice fel de autoritate publică și spirituală. Așa se face că și Biserica noastră strămoșească, mama spirituală a neamului românesc – cum o numea marele poet național Mihai Eminescu – a ajuns să fie tulburată, din interior, de acțiunile provocatoare ale unor frați creștini – e adevărat, puțini la număr, dar foarte activi și agresivi – care țin să-și demonstreze „ortodoxia credinței“ printr-un zel bolnăvicios și lipsit de dreaptă socotință, îndemnând la neascultare și dezbinare. Într-o lume confuză și dezorientată, doar cel viclean, dezbinătorul, prin excelență, se bucură de rătăcirea de la credință și de la dreapta viețuire a unor semeni ai noștri, care, din pricina mândriei și a prostiei – cum spune Sfântul Isaac Sirul 4 – își pun în pericol propria mântuire, prin atitudini și mișcări schismatice vătămătoare sufletului. Constatăm, astăzi, cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate ucenicului său Timotei, pe care îl atenționa cu privire la modul în care se vor comporta oamenii, zicând: „Căci va veni o vreme când [aceștia, n.n.] nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor căuta învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme“ (II Timotei 4, 3-4). Din nefericire, mulți creștini cuminți, dar simpli și insuficient catehizați – și, prin urmare, ușor de manipulat – nereușind să înfrângă astfel de ispite ale vrăjmașului, ajung victime ale zelotiștilor amintiți mai sus, întrerupând comuniunea cu ierarhii și preoții canonici – rânduiți de marele Arhiereu Hristos în această slujire – și, în consecință, părăsind corabia Bisericii adevărate.
De aceea, tot Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian, vorbind despre lucrarea înșelătorului diavol, ne spune că, „după ce a fost adusă neamurilor lumina strălucitoare a mântuirii […], dușmanul, văzând că mulțimile prea credincioase au părăsit pe idoli și că templele și lăcașurile lui au rămas goale, a născocit o nouă înșelăciune, aceea de a atrage pe creștinii nebăgători de seamă prin însuși numele de creștin. A inventat erezii și schisme prin care să răstoarne credința, să corupă adevărul, să dezbine unitatea Bisericii. Pe cei pe care nu-i putea ține pe drumul orbirii celei vechi îi înșală și-i abate pe calea unei noi rătăciri. Răpește pe oameni chiar din Biserică și, tocmai când li se pare că s-au apropiat de lumină și au scăpat de noaptea acestei lumi, tocmai atunci îi coboară iarăși în întuneric, încât se numesc creștini și cei ce nu stau pe temeiul Evangheliei și al legii lui Hristos, cei ce cred că au lumină umblând în întuneric, nemângâiați și amăgiți de dușmanul, care se preface cu glas de Apostol și de înger al luminii, găsindu-și unelte care se dau drept slujitori ai dreptății, care pretind că noaptea este zi, moartea mântuire, deznădejdea nădejde, necredința credință […], spunând minciuni înșelătoare, ca să denatureze adevărul prin amăgiri deșarte“ 5.
Dreptmăritori creştini,
În contextul vremurilor de astăzi, conștientizăm cât de mare este responsabilitatea păstrării nealterate a unității de credință și de catehizare temeinică a credincioșilor în spiritul valorilor creștine ortodoxe, iar aceasta aparține de drept Bisericii lui Hristos autentice, prin slujitorii săi canonici – arhierei, preoți și diaconi – cărora li se adaugă, desigur, profesorii de teologie și cei de Religie, din învățământul public, aflați în ascultare de Biserică. „Această unitate – spune Sfântul Ciprian – suntem datori s-o ținem puternică și s-o apărăm, mai ales cei care conducem ca episcopi Biserica, să arătăm că episcopatul este unul singur și neîmpărțit […]. Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată […]. Cine calcă pacea și unirea cu Hristos este împotriva lui Hristos […]. Cine nu respectă această unitate nu respectă legea lui Dumnezeu, nu respectă credința în Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, nu respectă viața și mântuirea“ 6.
Reflectând la importanța covârșitoare a unității Bisericii, în afara căreia nu există mântuire („extra Ecclesiam nulla salus“), să ne bucurăm de praznicul Învierii lui Hristos, cu inimă curată și minte trează, priveghind în rugăciune smerită și ascultare de Sfânta Biserică, luând seama ca nu cumva potrivnicul diavol, care umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (cf. I Petru 5, 8), să ne răpească bucuria și lumina sfântă a Învierii. Cei ce se lasă stăpâniți de duhul dezbinării, chiar dacă se numesc creștini, nu vor simți, cu adevărat, dulceața marelui praznic al Paştilor, care înseamnă trecere de la moartea păcatului la învierea sufletului, de la viața pământească trecătoare la viața veșnică. Mai degrabă, să ne gândim la jertfa miilor de martiri și mărturisitori ai credinței ortodoxe, care au pătimit în închisorile comuniste, pentru vina de a fi fost fideli ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, pe care Biserica Ortodoxă Română îi comemorează și-i cinstește, în chip deosebit, anul acesta. Să urmăm și noi pilda lor de viețuire creștină și de mărturisire autentică a dreptei credințe, să fim solidari în făptuirea binelui și să rămânem uniți cu Hristos în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Dacă suntem cu adevărat creștini și credem cu tărie în Învierea Domnului Iisus Hristos – temeiul și pârga învierii tuturor oamenilor din veac adormiți (cf. I Corinteni 15, 20) – atunci vom avea grijă să nu sfâșiem și noi Cămașa Lui cea necusută de mână omenească, prin atitudini și acțiuni nedemne de calitatea de fii ai lui Dumnezeu, după har, deoarece credinţa în Înviere a fost, este şi trebuie să rămână, în veci, liantul unităţii noastre creştine.
Cu speranța că acest mesaj pascal va găsi ecou în inimile frățiilor voastre, vă dorim tuturor un Paști fericit, alături de cei dragi, și ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, pentru noi și a noastră mântuire, să vă întărească în credința cea dreaptă, să vă dăruiască înțelepciunea de a păstra unitatea Bisericii și să reverse în sufletele frățiilor voastre pace, lumină și bucurie sfântă.
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei
1 Christos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii, traducere din limba greacă de Ierom. Ignatie Trif şi Ionuţ D. Uliniuc, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, p. 37.
2 ***, Liturghierul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 261.
3 Sfântul Ciprian de Cartagina, „Despre unitatea Bisericii Ecumenice“, apud ***, Apologeţi de limbă latină, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, Prof. David Popescu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti“, nr. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp. 442-443.
4 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a recent descoperită, Cuvântul I (Scrisoare despre felurite lucruri privitoare la vieţuirea în liniştire), 67, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007.
5 Sfântul Ciprian de Cartagina, op. cit., pp. 435-436.
6 Ibidem, pp. 437-439.
