† C i p r i a n

prin harul lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei

 

Cinstitului nostru cler, cinului monahal

și dreptcredincioșilor creștini din Eparhia noastră,

har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

 

Î n t r u p a r e a  F i u l u i  –  p e d a g o g i e  a  m â n t u i r i i

        

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Așteptată de întregul neam omenesc, veacuri de-a rândul, proorocită de patriarhii și drepții Vechiului Testament, prin slovele Scripturii, binevestită de îngeri și păstori, în Țara Sfântă a Făgăduinței, Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, sub steaua Bethleemului, constituie cea mai de seamă mărturie a iubirii Creatorului față de zidirea Sa, pe care nu S-a îndurat să o lase în starea decadentă a păcatului, ci a izbăvit-o prin coborârea Sa în umanitate, căci, deșertându-Se pe Sine de slava dumnezeiască, a luat chip de rob, „făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om“ (Filipeni 2, 7). De aceea, înomenirea lui Dumnezeu Însuși – măreața taină a praznicului Nașterii Domnului – aduce, an de an, bucurie mare pentru tot poporul, că, astăzi, ni S-a născut Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David (cf. Luca 2, 10-11).

Pregătită din veșnicie în planul dumnezeiesc al mântuirii omului, iar, în istorie, prin profețiile mesianice ale bărbaților inspirați de Duhul Sfânt, Nașterea după trup a lui Dumnezeu-Cuvântul este suprema argumentare a comunicării, prin iubire, dintre divinitate și omenitate. Prin actul Întrupării, spune părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu a coborât la modul de comunicare umană, iar umanul a fost ridicat la treapta de mediu al comunicării directe a lui Dumnezeu. În Hristos, s-a unit apropierea umană, înălțimea și desăvârșirea divină a comunicării“ [1].

Chemat la dialog dintru început, omul – coroana întregii creaţii – a fost zidit de Dumnezeu „după chipul Său“ (Facerea 1, 27), purtând în sine taina persoanei, care tinde mereu spre o nesfârşită asemănare (cf. Facerea 1, 26) cu Acela cu Care se înrudeşte. Astfel este definită condiţia umană într-un mod fundamental, având la bază Revelaţia biblică, şi adevărul ei profund este lesne confirmat de continua tensiune ce animă spiritul uman spre cunoaştere şi îmbunătăţire. Numai în acest fel înţelegem că omul, preocupat dintotdeauna de enigmatica sa existenţă – cine este, de unde vine şi, mai ales, încotro se îndreaptă –, simţind nevoia unei continue cizelări, spre o deplină cunoaştere a rostului său în lume, se găseşte, permanent, într-un proces de împlinire a vocaţiei sale. Iar aceasta echivalează cu însăși educarea persoanei, prin actualizarea propriilor potenţe fiinţiale, până la dobândirea „stării bărbatului desăvârșit“ și atingerea „vârstei deplinătății lui Hristos“ (cf. Efeseni 4, 13), până „când ceea ce este asemănător lui Dumnezeu şi dumnezeiesc, adică mintea şi raţiunea noastră, se va amesteca cu ceea ce îi este familiar, iar chipul se va urca spre arhetipul a cărui dorinţă o are“ [2].

Acest act de cunoaştere a propriei fiinţe în cele mai mari adâncimi ale sale îl conduce pe om la redescoperirea „chipului divin“ sădit în el, unicul element cu caracter obiectiv şi, totodată, component universal al fiecărui subiect uman. Din nefericire, prin păcat, „dumnezeul veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor, ca să nu le lumineze Lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu“ (II Corinteni 4, 4). De aceea, Vestea cea bună a Întrupării, prin care „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16), reprezintă pedagogia divină a chemării omului de către Ziditorul Său, pentru restaurarea comuniunii pierdute, cândva, în Grădina Edenului. „Căci, numai în dialog direct cu cineva, îl cunoști pe acela – spune Sfântul Grigorie Teologul. Iar dialogul direct cel mai real este dialogul iubirii. Pentru acest dialog al nostru cu Sine ne-a creat Dumnezeu, făcându-ne chipuri ale Lui. Însă a fi chip al lui Dumnezeu și a rămâne chip al Lui […] înseamnă a fi partener de dialog al lui Dumnezeu. […] Iar dialogul cu noi îl susține Dumnezeu, prin Cuvântul Său“ [3], adică prin Fiul Întrupat în Persoana Mântuitorului Hristos.

Dreptmăritori creștini,

Din ampla călăuzire a Vechiului Legământ către Hristos (cf. Galateni 3, 24), ca și din învățătura Evangheliei, înțelegem necesitatea unei educații autentice, în spiritul împlinirii voinței lui Dumnezeu, „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4). Aceasta reprezintă chiar desăvârșirea „chipului“ dumnezeiesc din firea umană, până la atingerea „asemănării“ cu Părintele ceresc. În acest sens se exprimă Sfinţii Părinţi când afirmă că însuşirile sau atributele dumnezeirii, reale în chip absolut, pot deveni în mod obiectiv „daruri, distincţii şi virtuţi ale omului cel zidit «după chip»“ [4]. Cu alte cuvinte, starea de emulaţie continuă spre dumnezeire – unica distincţie a omului între toate celelalte creaturi –, în care virtuţi specific divine se împărtăşesc real firii umane, este datorată fundamentului existenţei acesteia, adică chipului Creatorului. Tocmai de aceea, umanitatea, în sensul ei existenţial obiectiv, nu cuprinde „chipul lui Dumnezeu“ ca o parte a fiinţei, „ci totalitatea fiinţei umane este creată şi sculptată după «chipul lui Dumnezeu»“ [5].

Distincţiile dintre noţiunile de „chip“ şi „asemănare“ dobândesc, astfel, importante conotaţii educaţionale, ce vizează drumul omului din starea paradisiacă până la cea de membru în Împărăţia cerurilor. Valoarea pedagogică a urcuşului duhovnicesc de la „chip“ la „asemănare“ este dată, tocmai, de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care Și-a asumat firea omenească, a sfințit-o din interiorul Persoanei Sale divino-umane și a înălțat-o la statura de „asemănare filială“, pentru că „știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi-născut între mulți frați“ (Romani 8, 28-29). „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem“ (I Ioan 3, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar, de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită“. (I Ioan 4, 12).

Iubirea lui Dumnezeu este aceea care ține unită întreaga zidire, călăuzind-o spre împlinirea chemării sale, respectiv, spre comuniunea cu Atoatefăcătorul. Ca în orice act pedagogic, numai unitatea organică şi conştientă dintre educator şi educat poate conduce la dobândirea unei atmosfere propice realizării idealului educaţional. Aşa lucrează şi Dumnezeu Proniatorul, păstrând strânsă legătura între nenumăratele Sale făpturi. În acest sens, ne aduce mărturie și scriitorul bisericesc Origen, care spune: „Cu toate că se bazează pe diferite slujiri, nu trebuie să credem că orânduirea lumii s-ar fi făcut cu disonanţe şi discrepanţe, ci – «precum trupul unul este, deşi are mădulare multe» (I Corinteni 12, 12), pe toate susţinându-le un singur suflet – tot aşa cred că trebuie să concepem şi universul ca pe un organism viu şi uriaş, care e cârmuit de puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, printr-un singur suflet“ [6]. Această deplină unitate dintre făptura necuvântătoare, om și energiile divine necreate, urmând aceeaşi cale a desăvârşirii, permite apoi şi inversarea rolurilor în acest proces pedagogic, desfăşurat la nivel cosmic, în sensul că fiinţa superioară, omul, poate fi instruită, la un moment dat, de ceea ce îi este inferior, respectiv, de natura materială, care poartă amprentă divină. Omul se află în această situaţie asemenea dascălului care rămâne totalmente impresionat de mărturia imprevizibilă, dar plină de înţelepciune, a inocentului şi mai puţin experimentatului său discipol, de la care poate încă învăţa multe. Acest aspect îl surprinde psalmistul, prin cuvintele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalmul 18, 1), precum și Apostolul neamurilor, Pavel, care spune: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire“ (Romani 1, 20). Tot astfel, la momentul Nașterii celei mai presus de fire a Domnului nostru Iisus Hristos, mulțimea de oaste cerească proclama: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2, 14).

Așadar, prin Întruparea Logosului dumnezeiesc, educarea firii umane devine un proces cosmic, în care slava lui Dumnezeu, deșertată prin chenoză, strălucește prin lumina Evangheliei și solicită întoarcerea omului spre împlinirea Legii lui Dumnezeu, Cel ce a strălucit lumina Sa în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (cf. II Corinteni 4, 6). Revine, însă, fiecăruia dintre noi responsabilitatea de a descoperi și de a-și impropria lumina învățăturii evanghelice, pe care o purtăm în „chipul lăuntric al lui Dumnezeu“ din noi, căci „avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi“ (II Corinteni 4, 7).

Darul lui Dumnezeu oferit întregului univers prin Întruparea Fiului este parte a pedagogiei divine de înălțare a omului la „asemănarea“ cu Creatorul său, întrucât, spune Sfântul Athanasie cel Mare: „El S-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiți“ [7]. De unde rezultă legătura omogenă dintre Nașterea lui Hristos în ieslea Betleemului și propăvăduirea Evangheliei până la marginile pământului, ca scop final al operei soteriologice începute chiar mai înainte de zidirea lumii.

Iubiți fii sufletești,

Anul 2016 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, întrucât tinerii, pe de o parte, trebuie să se constituie în categoria socială cea mai doritoare de cunoaștere a Adevărului mântuitor, iar, pe de altă parte, cartea reprezintă cel mai consacrat mijloc de transmitere a învățăturii. Pentru asemenea lucruri s-au jertfit generații de dascăli-cateheți și tipografi-cărturari, cărora, anul acesta, li s-a adus prinos de recunoștință.

Realitățile crude ale societății contemporane ne arată, însă, faptul că vulnerabilitatea cea mai mare, în fața riscurilor unei lumi secularizate, degradate de patimi și contrare spiritului evanghelic, o are tânăra generație, care trebuie călăuzită pe calea cea dreaptă a împlinirii Legii lui Dumnezeu. De aceea, Biserica, alături de Școală și de Familie – instituțiile cele mai atacate în ultimele două decenii –, reprezintă redutele apărării, cu demnitate, a valorilor perene ale neamului românesc, născut creștin prin predica Sfântului Apostol Andrei și a ucenicilor săi.

Demersurile întreprinse de Biserica noastră strămoșească pentru întărirea familiei și sprijinirea școlii sunt proba concretă a înțelegerii pericolelor ce pândesc însuși viitorul poporului nostru, tinerii fiind avangarda luptei pentru conștientizarea valorilor evanghelice, singurele care îl pot educa pe om spre a-și atinge vocația sa primordială: asemănarea cu Dumnezeu. De felul în care tânăra generație va ști să-și înfrângă patimile, depărtându-se de orice fel de corupție din viața societății, depinde soarta unei națiuni întregi, pentru care Nașterea Pruncului Sfânt poate fi temei al înnoirii lăuntrice după voia lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, doar un prilej de manifestare a unui consumism hedonist exacerbat.

Cu aceste gânduri, vă îmbrățișez pe toți, cu dragoste părintească, și vă doresc deplină sănătate, bucurie sfântă și multe împliniri duhovnicești, iar Sfintele Sărbători de Crăciun, Anul Nou și Bobotează să constituie, pentru fiecare, prilej binecuvântat de meditație la necesitatea propriei noastre vindecări sufletești, prin rugăciune și educație creștină autentică, fără de care nu este posibilă mântuirea. Amin.

Sărbători fericite! Întru mulți și binecuvântați ani!

Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,

 

† C i p r i a n

A r h i e p i s c o p u l   B u z ă u l u i   ș i   V r a n c e i

[1] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, volumul I, Editura Cristal, București, 1995, p. 20.

[2] Sf. Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări teologice, traducere de Pr. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 35.

[3] Ibidem, pp. 19-20.

[4] Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Revelaţia şi educaţia, în rev. „Ortodoxia“ (XLV), Nr. 3-4/1993, p. 102.

[5] ***, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 210.

[6] Origen, Despre principii, apud Origen, Scrieri alese (partea a III-a), în col. „Părinţi şi Scriitori bisericeşti“, vol. 8, traducere de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 111.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, traducere de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în col. „Părinţi şi Scriitori bisericeşti“, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 151.