Înainte de a începe călătoria spirituală a Sfântului și Marelui Post al Paștilor, spre luminatul Praznic al Învierii Domnului, în urmă cu opt săptămâni, respectiv, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, ni s-a oferit posibilitatea să reflectăm din nou la sensul vieții noastre pământești, din perspectiva realităților eshatologice profețite de Mântuitorul Hristos Însuși, înainte de Sfintele Sale Pătimiri. Ni s-a reamintit atunci ceea ce se va întâmpla la sfârșitul istoriei, într-un moment pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, când Fiul Omului va reveni pe pământ, întru slava Sa, înconjurat de sfinții îngeri, pentru a judeca toate neamurile pământului și a-i rândui pe oameni, fie la viața veșnică, fie la osânda veșnică, în funcție de modul în care aceștia au împlinit sau nu faptele milosteniei trupești și sufletești, ca expresie a iubirii față de Dumnezeu revărsată asupra semenilor împovărați și îndurerați, pe care Hristos i-a identificat cu Sine Însuși.
Având în minte imaginea acestui tulburător tablou al Judecății de Apoi, fiecare dintre noi s-a străduit, în cele șapte săptămâni de pregătire duhovnicească, prin post și rugăciune, prin pocăință și fapte bune, să-și îmbunătățească viața spirituală, știind că moartea, vrăjmașul cel din urmă al omului, poate surveni în orice clipă, producând suferința despărțirii sufletului de trup și părăsirea pentru totdeauna a planului existenței pământești. Sfântul Antonie cel Mare ne atrage, însă, atenția că „nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința lui Dumnezeu”, ceea ce echivalează cu osânda veșnică sau eternizarea morții spirituale generate de păcat, adică autoexcluderea omului pe veci de la comuniunea de viață și iubire a Preasfintei Treimi.
Din fericire pentru noi, moartea a fost nimicită de Domnul Hristos, prin jertfa de pe Crucea Golgotei și prin Învierea Sa cea de a treia zi, ceea ce înseamnă că momentul despărțirii sufletului de trup n-ar trebui să ne mai înspăimânte atât de mult, pentru că, în realitate, acesta este un prag de trecere de la o existență efemeră, marcată de păcat și stricăciune, la plenitudinea vieții veșnice, în Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să ne preocupe cu adevărat este învierea duhovnicească a sufletului din moartea păcatului, pentru care se impune cu necesitate să ne răstignim patimile pe crucea vieții personale, să ne asumăm o nevoință ce presupune mult efort și stăruință, întemeiați, însă, pe credință, speranță și iubire jertfelnică, după modelul lui Hristos.
Astfel, în toată lucrarea ascetică în care ne angajăm, îndeosebi, în perioadele de post rânduite de Biserică, cugetarea la moarte și credința neîndoielnică în învierea cea de obște, întemeiată pe adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, sunt extrem de importante, pentru păstrarea echilibrului sufletesc și, mai ales, pentru dobândirea stării de pace lăuntrică, atât de necesară omului, în momentul confruntării sale cu evenimentul morții. Iar antidotul spiritual împotriva fricii de moarte îl constituie rugăciunea neîntreruptă și unirea cu Hristos, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Scumpul Său Sânge, numite și „leacul nemuririi” de către Sfântul Ignatie Teoforul.
În lumina acestor adevăruri, se cuvine să ne orânduim și noi viața, așa cum ne-au învățat părinții și strămoșii noștri, având credința că, la învierea cea de obște, Hristos Cel înviat din morți va face vii și trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în noi, căci trebuie ca aceste trupuri stricăcioase să se îmbrace în nestricăciune, adică să dobândească aceleași însușiri duhovnicești, precum cele ale trupului Domnului Iisus, transfigurat prin Înviere. Știind că „nu avem aici cetate stătătoare”, este bine să avem mai multă grijă de felul în care folosim timpul binecuvântat al vieții pământești, eliberându-ne de patimi și, mai ales, de ura care produce atâta dezbinare între frații de aceeași credință și apartenență etnică.
Să ne străduim a deveni oameni noi, prin moartea și învierea tainică în Hristos, prin cultivarea respectului reciproc și a iubirii frățești, pentru că lupta noastră spirituală nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății, care ne îndeamnă la săvârșirea păcatului aducător de moarte. „Să îndepărtăm de la noi toată tristețea în privința morții și să luăm asupra noastră doar acea tristețe care este spre pocăință”, îngrijindu-ne de faptele bune și îmbunătățindu-ne felul de viețuire.
Și, pentru că Mântuitorul a dat o altă conotație unicului eveniment ce ne înspăimântă, să reflectăm cu mai multă responsabilitate la taina propriei noastre morți, care nu poate fi deslușită și asumată decât în lumina Sfintei Învieri a lui Hristos, unica persoană Care a putut afirma despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.
Cu aceste gânduri, dorim tuturor dreptcredincioșilor creștini să petreacă frumos sărbătorile pascale, alături de cei dragi, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit și înviat să reverse în sufletele noastre pace, lumină și bucurie sfântă. Hristos a înviat!
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei
