Biserica – lăcaș de cult – în care ne exprimăm adevărata vocație de creștini, aceea de a ne împărtăși cu Hristos și de a fi în comuniune cu semenii noștri, este alcătuită din trei părți: pronaos, naos și altar. Altarul reprezintă, în prezent, cea mai importantă parte a unei biserici, pentru că în interiorul lui se află jertfelnicul. La origine, însă, cuvântul altar nu se referea la un spațiu anume din biserică, ci la ceea ce astăzi numim sfânta masă sau sfântul jertfelnic. Pentru definirea încăperii în care se afla jertfelnicul, latinii foloseau termenii presbiterium (locul preoților) și sanctuarium (de unde avem și noi termenul sanctuar), iar grecii foloseau termenii βήμα (vima) și ἱερατεῖον (ieration). În partea slavă, cuvântul altar a ajuns să definească spațiul cel mai încărcat de sfințenie, separat de restul bisericii prin catapeteasmă.
Termenul altar provine din limba latină – altare, altaris – fiind alcătuit din două cuvinte: altus = înalt și ara = jertfelnic. Astfel, termenul altar este sinonim cu sintagma jertfelnic înalt. Echivalentele grecești ale acestuia sunt θυσιαστήριον (thisiastirion) = altar pentru sacrificiu, jertfelnic și ἁγία τράπεζα (aghia trapeza) = sfânta masă. Grecescul θυσιαστήριον (thisiastirion) are ca rădăcină verbul θύω (thio), care înseamnă a jertfi, a aduce jertfă. De aici, θυσία = jertfă. Echivalentul ebraic este zâbach, zaw-bakh’ = a sacrifica, a jertfi. De la acest verb ebraic a apărut termenul mizbeach = altar [pronunție: mizbayakh]. Denumirea de masă (sfântă) dată altarului este, de asemenea, foarte veche. Proorocul Iezechiel numește altarul masa Domnului: Aceasta este masa cea de dinaintea Domnului (Iezechiel 41, 22). În limba română, pentru a desemna altarul sau jertfelnicul, a fost folosit și slavonescul prestol, cu varianta preastol (прѣстолъ).
Cele mai vechi altare, numite uneori mensae (mese), au fost portabile. Cele mai multe erau confecționate din lemn. Din secolul al IV-lea, locul lor a devenit fix, dar, cu toate acestea, s-a păstrat obiceiul confecționării unui altar mobil din pânză, numit antimis (alcătuit din prepoziția grecească anti = în loc de și cuvântul latinesc mensa = masă). O altă reminiscență a faptului că prin termenul altar se făcea referire la ceea ce astăzi numim sfântă masă este inscripția care se trecea și încă se trece pe antimise, în mai multe variante: Altar (Jertfelnic) dumnezeiesc și sfânt (sfințit), pentru săvârșirea pe el, în orice loc, a Sfintei Euharistii a Domnului nostru Iisus Hristos.
Primii oameni care au adus jertfe lui Dumnezeu au fost frații Cain și Abel, însă nu se menționează unde sau pe ce au adus aceste jertfe (Facerea 4). Primul jertfelnic zidit de om pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu a fost cel al lui Noe, după potop (Facerea 8, 20). Jertfelnicul zidit de Noe consta într-un altar făcut din pietre așezate una peste alta. Pe acel jertfelnic a adus ardere-de-tot (holocaust) din animalele și păsările curate. Următorul care a ridicat jertfelnice lui Dumnezeu a fost Avraam. Cel mai important altar zidit de acesta, dar și cel mai important din întreg Vechiul Testament, a fost cel construit pe muntele Moria, locul în care Avraam, la porunca lui Dumnezeu, a vrut să-l jertfească pe singurul său fiu, Isaac. După aproximativ 1000 de ani, pe locul acestui altar a fost construit Templul lui Solomon din Ierusalim, care a fost distrus de babilonieni, dar care a fost refăcut de către evreii întorși din robia babiloniană. În acest al doilea Templu S-a rugat Însuși Mântuitorul. În ziua sfințirii primului Templu, Solomon a îngenunchiat înaintea jertfelnicului Domnului, a ridicat mâinile la cer și, printre altele, a rostit și următoarele cuvinte: […] Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău; […] Să-Ți fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc pentru care Tu ai zis: «Numele Meu va fi acolo» […] să asculți rugăciunea robului Tău și a poporului Tău din locul locuinței Tale celei din cer […] și milostiv să le fii lor! (III Regi 8, 27-30). Rostind această rugăciune, a evidențiat pentru prima dată adevăratul sens al lăcașului de cult, dar mai ales al altarului. Peste alți aproximativ 1000 de ani, în apropierea Templului, pe muntele Golgota, Crucea avea să devină altar de jertfă pentru Mântuitorul Iisus Hristos, prin sângele Căruia am fost răscumpărați. Plecând de la această supremă paradigmă, creștinii și-au creat obiceiul de a zidi altare deasupra mormintelor martirilor sau deasupra locului în care creștinii erau martirizați. Martirii sunt ca un altar viu al Bisericii, făcut nu din pietre, ci din oameni care au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos. Chiar dacă respectivele altare au fost zidite peste mormintele martirilor, fiecare dintre ele este o extensie a celui mai important mormânt, acela al Mântuitorului Iisus Hristos.
În prezent, altarele nu mai sunt zidite deasupra mormintelor martirilor, însă, episcopul, atunci când târnosește o sfântă masă, așază în interiorul ei moaște de martiri. La baza acestei rânduieli stă canonul 7 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic: […] Așadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaște ale mucenicilor (martirilor), hotărâm ca în ele să se facă așezarea moaștelor, cu rugăciunea obișnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaște să fie caterisit, ca unul care a călcat predaniile bisericești.
Un alt aspect foarte important constă în faptul că altarul trebuie să fie zidit către răsărit. În Constituțiile Apostolice există o indicație prin care se precizează următoarele: Biserica să fie lungă, îndreptată cu altarul spre răsărit. Motivația constă în aceea că răsăritul este locul în care apare soarele, simbol al lui Hristos. De asemenea, răsăritul este locul în care va apărea Hristos la cea de a doua Sa Venire, la sfârșitul veacurilor: Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului (Matei 24, 27). Prima menționare a răsăritului în Sfânta Scriptură o găsim în cartea Facerea 2, 8: Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Un text al lui Tertulian ne arată că, încă de la începuturile creștinismului, creștinii se rugau îndreptați spre răsărit: Alții socotesc soarele ca zeu al nostru […]. Bănuiala vine de la faptul bine cunoscut că noi ne întoarcem spre răsărit când ne rugăm.
În orice caz, trebuie menționat un lucru, și anume că, la început, prezența lui Dumnezeu era reprezentată de comunitate și de jertfa euharistică pe care aceasta o săvârșea. Nu era reprezentată de vreun altar, care poate că nici nu exista. Știm că primii creștini se rugau în ascuns. Ideea de prezență a lui Dumnezeu într-un lăcaș de cult a reapărut după ce Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit biserica Sfânta Sofia, și s-a amplificat după refacerea acestui monument al creștinismului de către împăratul Justinian.
Pr. prof. Daniel Dumitrică
este secretarul eparhial al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, parohul bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din municipiul Buzău și profesor de Tipic, Liturgică și Muzică psaltică la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.
