Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, un nou sfânt de origine buzoiană

Biserica noastră a fost și rămâne păstrătoarea și vestitoarea adevărului Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, primind această moștenire însemnată din propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, săvârșită pe teritoriul Dobrogei de astăzi, începând cu Sfinții Apostoli Andrei și Filip. Această credință apostolică a fost întărită de jertfele mucenicilor care L-au mărturisit pe Hristos, susținută de rugăciunile cuvioșilor părinți purtători de Dumnezeu, de slujirea liturgică și pastorală a ierarhilor, preoților și diaconilor, apărată de binecredincioșii voievozi și de oastea iubitoare de Hristos și trăită cu evlavie de poporul român cel dreptcredincios. Urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7), vom evoca, în rândurile următoare, chipul luminos al Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț.

Repere biografice

Născut la 13 octombrie 1924, în fosta comună buzoiană Bălăneşti, Stelian Manolache – viitorul Părinte Dometie – a fost cel de-al patrulea copil din cei doisprezece pe care i-au avut binecredincioșii săi părinți, Ioan și Filofteia. În casa plină de credință, de muncă și dragoste de neam a vrednicilor săi părinți, copiii au fost crescuți în iubire de Dumnezeu și în ascultare de cei mai mari, cultivându-li-se simțul răspunderii și al muncii cinstite. De mic copil, Stelian era apropiat de școală și de Biserică, fiind un elev dotat, deosebit de responsabil și ascultător. A învățat șapte clase primare în comuna Târlele Filiu din județul Brăila, în anul 1937, după care a urmat Seminarul Teologic de opt ani din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945, ca șef de promoție. În acel an s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în 1949, fiind declarat licențiat în Teologie, cu calificativul „excepțional”, având ca subiect de licență, sub coordonarea Sfântului Dumitru Stăniloae, tema „Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă. Studiu istorico-exegetico-dogmatic”.

În 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, specializarea Teologie Sistematică, la îndemnul vechiului său prieten, Episcopul Antonie Plămădeală, la acea vreme vicar-patriarhal. În timpul cursurilor a publicat două lucrări: „Dogmele și valorificarea lor în viața credincioșilor ortodocși”[1] și „Teme dogmatice în pictura bisericii vechii episcopii a Geoagiului”[2]. După finalizare, teza de doctorat a fost apreciată de comisie, obținând nota 10. Acest lucru s-a petrecut cu doar o lună înainte de sfârșitul său pământesc, petrecut la data de 6 iulie 1975.

Dreapta credință și ascultarea față de Biserică

În anul 1949, ca student în anul IV, a fost trimis în Ardeal, împreună cu colegii de an, pe timpul vacanței de Sfintele sărbători de Paști, ca misionari pentru întărirea Ortodoxiei în Parohiile Teleac și Gurghiu, din Protopopiatul Reghin, județul Mureș. La 14 septembrie 1949, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Mănăstirea Prislop, Părintele Arsenie Boca (Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop), în mijlocul unei mari mulțimi de oameni, l-a călugărit pe Stelian Manolache, care a devenit monahul Dometie, avându-l ca naș pe Părintele Serafim Popescu (Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus). Împreună cu Părintele Dometie a fost călugărit și Leonida Plămădeală, devenind monahul Antonie, viitorul mitropolit al Ardealului, avându-l ca naș pe Părintele Agaton Tudor. În același an, Părintele Dometie a fost hirotonit ierodiacon, în data de 6 august 1949, la Mănăstirea Hodoș-Bodrog din Episcopia Aradului, și ieromonah pe seama Mănăstirii Prislop, la 7 august în același an, în Catedrala Episcopală a Aradului, de către Episcopul Andrei Magieru. În anul 1950 a fost numit stareț la Mănăstirea Prislop. Aici a lucrat ca misionar pentru întărirea Ortodoxiei și unității bisericești, depunând o activitate intensă prin slujbe, predici, spovedanii și diverse alte lucrări. A rămas în această ascultare până în anul 1952, când a fost transferat ca stareț la Mănăstirea Afteia-Cioara, veche ctitorie a Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie. De aici, în același an, a fost transferat la Mănăstirea Ciolanu, din Episcopia Buzăului, ca director de studii și profesor la școlile monahale ale mănăstirilor Ciolanu, Rătești și Barbu. A activat în această calitate până în anul 1957, când a fost transferat la Buzău, ca slujitor la Catedrala Episcopală. În anul 1958 a fost transferat la Mănăstirea Fântânele, județul Bistrița-Năsăud, ca preot al așezământului și la Parohia Dornișoara. În anul 1959 i s-a dat răspunderea de stareț și organizator al Mănăstirii Dragomirești, de unde, în același an, a fost transferat la Mănăstirea Râmeț, ca preot duhovnic, și preot al Parohiei Râmeț. La l octombrie 1973 a fost încadrat oficial în postul de duhovnic al Mănăstirii Râmeț, slujire în care a rămas până în ziua de 6 iulie 1975, când, fulgerător, a plecat la cele veșnice. Oriunde s-a aflat, a desfășurat o intensă activitate duhovnicească și administrativă. La Mănăstirea Fântânele a efectuat lucrări de întreținere și reparații. La Mănăstirea Dragomirești a ridicat o clopotniță, înzestrând-o cu clopot, și a zugrăvit biserica, lucrând intens și la catehizarea credincioșilor.

Fiind numit preot duhovnic și paroh al Parohiei Râmeț‑Sat, slujea la cinci biserici: Râmeț-Sat și filiile Valea Uzii, Pleașa, Valea Uzii, Olteni. Erau biserici de munte, neîncălzite, răsfirate pe o suprafață de 40 de km. A înzestrat toate aceste biserici cu icoane, cu cărți, le-a zugrăvit, le-a acoperit, învățându-i pe credincioși cântarea omofonă. Continuând munca de veacuri a viețuitorilor de la Mănăstirea Râmeț, Părintele Dometie a reorganizat acest așezământ. A inițiat o importantă activitate gospodărească. Pretutindeni pe unde umbla, și-a lăsat amprenta de bun gospodar și de înflăcărat propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu.

Mărturisitor și duhovnic

La puțină vreme după ce a ajuns la Râmeț, a devenit un duhovnic căutat de multă lume. Ca duhovnic, era îngăduitor cu oamenii. La hramuri și marile sărbători spovedea toată noaptea și dormea foarte puțin, uneori în pod sau în clopotniță, îngrijindu-se ca toți credincioșii să fie adăpostiți. Ca preot slujitor, totdeauna săvârșea sfintele slujbe cu mare râvnă. Ochii erau plini de lacrimi și tot timpul o chema pe Maica Domnului, cerându-i ajutorul. Așa de frumos cânta la sfintele slujbe, încât Mitropolitul Nicolae Mladin nu îi spunea pe nume, Dometie, ci „Cucuzel”. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi, când era disponibil, urmată de o predică, îndemnând pe ascultători la o viață creștină cât mai curată, trăită în duhul Ortodoxiei, prin participare la sfintele slujbe și săvârșirea de fapte bune. A trăit într-o simplitate desăvârșită; după o zi de alergare, de trudă, seara își odihnea trupul istovit într-o chilie sărăcăcioasă, pe care o împărțea cu încă doi monahi. Cel care ridicase o casă cu două etaje nu a dorit să își pregătească o cameră pentru sine. Mobilierul chiliei sale era compus din trei paturi de fier și trei dulapuri vechi, din scândură proastă, un spălător și un cuier. Părintele arhimandrit Dometie Manolache este socotit și un înnoitor al vieții monahale feminine din Ardeal: 11 așezăminte monahale din țară și 4 din afara granițelor țării îl au pe el ca părinte duhovnicesc, fiind întemeiate de ucenice directe sau indirecte ale sale.

Sfârșitul vieții

Sănătatea Părintelui Dometie slăbise mult, în urma necontenitelor eforturi făcute, fără nicio cruțare, în cei 26 de ani de muncă neîntreruptă, încordată, ca slujitor la Sfântul Altar și duhovnic cu o deosebită vocație misionară. Drumurile peste munți, postul, neodihna, slujbele, cântarea cu pasiune, afară și în biserici neîncălzite, vara și iarna, privațiunile în folosul altora de lucrurile cele mai necesare, toate acestea și-au spus cuvântul. A trebuit să suporte o dificilă operație chirurgicală la gât, prilej cu care i s-a agravat o mai veche suferință cardiacă. Deși continua să își facă datoria fără reproș, Părintele Dometie era tot mai obosit și rezervat, în contrast cu firea sa energică. În noaptea Anului Nou 1975, între altele, a spus în predică: „Ce va fi aceasta, fraților? Când am ațipit, am văzut un mormânt nou, gol, cu o cruce la un capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?”. Și în anul acela a murit. În săptămâna de dinainte de sfârșitul său a predicat zilnic, la fiecare masă, uneori chiar și la gustarea de dimineață. Prelungea ca niciodată sfaturile duhovnicești.

Duminică dimineața, 6 iulie 1975, pe la ora 5:00, Părintele Dometie se plimba prin curte și prin grădină. Adâncit în gânduri, se uita peste tot locul, la toate construcțiile din mănăstire, la casa din vie, la ateliere și la celelalte, de parcă își lua rămas bun. S-au tras clopotele și, după rânduială, s-au oficiat Acatistul Domnului Iisus Hristos, Ceasurile și Sfânta Liturghie; Părintele Dometie a slujit însă mai monoton. Părintele Varsanufie, care a fost cu dânsul în Sfântul Altar, mărturisea că, în timpul Sfintei Liturghii, nu a ridicat ochii din pământ. Părintele a povestit în fața obștii că în noaptea aceea a avut o descoperire în vis. A visat că a venit o femeie în mănăstire și a dezbrăcat-o pe mama sa (maica Filotemia) de hainele ei și i-a dat să îmbrace o rochie neagră, zicându-i: „De astăzi să porți această rochie neagră”. Mai târziu a plecat cu un grup de maici și surori la Geoagiu, ca să aducă alimentele ce se aflau în mașina mănăstirii, rămasă acolo din cauza drumului distrus de inundații. Drumul prin pădure a fost cu voie bună și cu cântări, ca de obicei. Ajunși acolo, Părintele a dat fiecăruia, după putere, câte ceva din alimente, având grijă să nu fie prea mult. La înapoiere s-a simțit rău, făcând popasuri dese, dar continua să discute cu maicile. A urcat încet dealul din fața bisericii parohiale. Chiar în dreptul ei, în fața Sfântului Altar unde a slujit mulți ani, s-a lăsat ușor în genunchi, cu ochii ridicați spre cer, înclinându-se pe o parte. A înghițit de două ori și și-a dat sufletul. A fost conștient până la ultima suflare, căci s-a lăsat pe partea dealului, și nu spre dreapta, unde era malul râului, riscând să cadă în apă. A lăsat din mâini povara cu alimente pentru obște, pe care a cărat-o de la Geoagiu, numai în momentul ultimei îngenunchieri[3]. Părintele Dometie a murit în plină și rodnică activitate bisericească, într-o zi de duminică, 6 iulie 1975, arătând tuturor un ultim moment de jertfelnicie. Slujba înmormântării a fost oficiată în curtea mănăstirii, la 10 iulie 1975, de un sobor de preoți și diaconi, având în frunte pe Episcopul vicar Emilian Rășinăreanul, delegatul Mitropolitului Nicolae Mladin al Ardealului, alăturându-se acestora mii credincioși veniți de pretutindeni. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Episcopul Emilian Birdaș sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui Dometie, spunând: „Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate… și-a dat necontenit silința pentru a îmbogăți, lărgi și aprofunda, în toate fibrele ființei păstoriților săi, conștiința dăruirii de sine pentru interesele obștii, pildă dându-se din belșug, ca unul care toată viața a ars pentru ideea dăruirii de sine… Cel mai viu și mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieții sale, după puterile noastre”[4].

Cinstirea și evlavia din partea credincioșilor

Mulți creștini – și în zilele noastre, la vreme de încercare, de boală și supărări – au alergat la mormântul Părintelui Dometie să se închine și să sărute Sfânta Cruce de la căpătâiul său, întorcându-se la casele lor mai ușurați. După trecerea sa la cele veșnice, credincioșii din Apuseni au fost martorii multor lucrări minunate care au făcut ca Părintele Dometie să fie mereu pomenit. Încă din timpul vieții, s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, mângâind și alinând suferințele credincioșilor. Chipul său a fost văzut în casele multor moți ca o icoană sfântă, cinstind-o, drept dovadă că nu l-au uitat. A ajutat mulțime de credincioși să meargă pe calea mântuirii și a plecat la Domnul jertfindu-și viața pentru obștea de maici de la Râmeț.

La data de 6 iulie 2015, când s-au împlinit 40 de ani de când Părintele arhimandrit Dometie Manolache a trecut la cele veșnice, precum și 91 de ani de la nașterea sa, Mănăstirea Râmeț a organizat simpozionul național intitulat Părintele Dometie Manolache – chip luminos de jertfelnicie și iubire milostivă, în cadrul căruia a fost evocată personalitatea marelui duhovnic, care a avut o contribuție importantă la întărirea vieții duhovnicești în Transilvania. Această acțiune a făcut parte din seria evenimentelor organizate de Arhiepiscopia Alba Iuliei în contextul Anului omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi, respectiv al Anului comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii[5].

Una dintre cele mai valoroase mărturii legate de cinstirea Părintelui Dometie Manolache ca sfânt ne-o oferă Maica Ierusalima, stareța Mănăstirii Râmeț, povestind într-un interviu despre întâlnirea pe care a avut-o cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul și felul în care vorbea acest mare cuvios contemporan despre duhovnicul de la Râmeț: „În 1989 am fost la Atena, la Părintele Porfirie. Avea aproape 90 de ani și stătea întins pe pat. Știa tot ce este în mănăstirea noastră. Mi-a spus despre un mormânt proaspăt al unei maici care tocmai murise. Vedea o biserică pe apă, pentru că biserica veche a mănăstirii este așezată pe un izvor de apă sfințit. Știa absolut tot. Eram în genunchi lângă patul lui și am făcut baltă de lacrimi în jurul meu. Și mi-a spus că avem doi ambasadori înaintea lui Dumnezeu. […] Până astăzi am simțit ajutorul celor doi «ambasadori» înaintea Tronului ceresc despre care vorbea Părintele Porfirie. Și cred că ei sunt Sfântul Ghelasie și Părintele nostru Dometie”[6].

Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț a fost un călugăr neobosit, duhovnic și povățuitor, a trăit o aleasă viață spirituală, dusă până la jertfă. Datorită smereniei sale și a dragostei față de aproapele, Sfântul Cuvios Dometie a fost înzestrat de Dumnezeu cu mari daruri duhovnicești. Prin viața sa, s-a făcut tuturor pildă de urmat. I-a întors pe mulți la credință, astfel că, după adormirea sa în Domnul, oamenii din zonă l-au numit „Apostolul moților”.

Pr. Victor Palade

Parohia Fundata

Protoieria Buzău I

[1] În: Studii Teologice, XXVII (1975), 3-4, pp. 232-241.

[2] În: Studii Teologice, XXVII (1975), 9-10, pp. 742-749.

[3] Costion Nicolescu, Părintele Dometie de la Râmeți, Ed. Bizantină, București, 2001, pp. 62-63.

[4] Fabian Anton, Viața și minunatele fapte ale Părintelui Dometie, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 9.

[5] Diac. Ștefan Sfarghie, „Simpozion dedicat părintelui Dometie Manolache”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII/XXV (2015), 7-8/505-506, pp. 13-14.

[6] Mon. Ierusalima Ghibu, Părintele Dometie de la Râmeț, adevăratul duhovnic, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2015, p. 80.