Începând cu numărul 290 (ianuarie-februarie 2026) al revistei eparhiale „Glasul Adevărului”, la rubrica „Repere catehetice și omiletice”, propunem cititorilor noștri un dialog, sub forma interviului, cu cadre didactice de specialitate și preoți cu experiență pastorală și misionară, pe teme de interes practic pentru viața bisericească, în special din perspectiva catehezei parohiale. Deschidem seria dialogurilor noastre cu pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
Pr. M. Ciobotă: Conștienți fiind că alarmismul și improvizația sunt de evitat întotdeauna, vă rugăm, preacucernice părinte profesor, ca, din experiența dumneavoastră didactică și pastorală, să ne spuneți care sunt urgențele catehizării parohiale.
Pr. prof. L. Vidican-Manci: Din punctul meu de vedere, dacă vorbim despre „urgențe” în catehizarea parohială, trebuie să precizez de la început că nu mă refer la situații-limită sau dramatice, ci la nevoi reale, persistente, care cer un răspuns lucid și coerent. Din experiența mea de preot și profesor, prima dintre ele este ruperea legăturii firești dintre viața liturgică și înțelegerea credinței. Mulți credincioși participă la slujbe, dar fără a mai putea articula sensul a ceea ce trăiesc liturgic. Cateheza nu mai poate fi doar informativă; ea trebuie să fie mistagogică, adică să ajute credinciosul să intre, treptat, în înțelesul vieții Bisericii.
Când spun, din modul în care înțeleg eu cateheza, că aceasta nu mai poate fi doar informativă, mă refer la o formă de transmitere a credinței redusă aproape exclusiv la date, noțiuni, definiții și conținuturi doctrinare. Desigur, informația este necesară; credința nu se construiește pe ignoranță. Problema apare atunci când cateheza se oprește la nivelul acumulării de cunoștințe, fără a-l ajuta pe credincios să lege aceste cunoștințe de propria sa viață, de experiența liturgică și de parcursul său duhovnicesc. O cateheză pur informativă riscă să formeze „cunoscători ai termenilor”, dar nu neapărat martori ai credinței.
De ce mistagogică? Prin cateheză mistagogică înțeleg un demers care nu doar explică, ci introduce atât de natural Ortodoxia. Mistagogia nu vorbește despre taine din exterior, ci îl conduce pe om, pas cu pas, în înțelesul lor viu. Ea pornește de la experiența concretă a Bisericii – Liturghia, rugăciunea, ritmul anului liturgic – și îl ajută pe credincios să descopere sensul profund al celor trăite, nu doar semnificația lor teoretică. Cateheza mistagogică nu adaugă ceva în plus față de viața liturgică, ci o luminează din interior, făcând legătura dintre credință, existență și comunitate.
Din ceea ce observ în mod constant în viața parohiilor, cel puțin în Transilvania, o a doua urgență este fragmentarea comunității, care nu se manifestă uniform, ci diferit, în funcție de tipologia parohiei. Parohia nu mai este, automat, un spațiu al întâlnirii reale, iar acest lucru se constată atât în mediul rural, cât și în cel urban, fiecare cu provocările sale specifice. La aceasta se adaugă un factor adesea trecut cu vederea, fragilizarea educației, care afectează direct capacitatea și disponibilitatea oamenilor de a se angaja într-un parcurs catehetic coerent, care presupune nu doar asistare, ci înțelegere și participare conștientă.
Din experiența pastorală, în parohiile rurale, fragmentarea comunității este accentuată de îmbătrânirea populației, de migrația masivă și de slăbirea structurilor tradiționale de solidaritate. În multe cazuri, nivelul educațional precar, accesul limitat la resurse formative și abandonul școlar timpuriu reduc semnificativ apetitul pentru învățătura de credință, care ajunge să fie percepută mai degrabă ca un fond cultural vag decât ca o chemare la asumare personală.
În mediul urban, așa cum îl înțeleg și îl întâlnesc eu, situația este mai nuanțată. În marile orașe, mobilitatea accentuată, anonimatul și suprasolicitarea profesională se combină adesea cu o educație fragmentată, orientată pragmatic, care privilegiază competențele imediate în detrimentul formării integrale. În micile orașe, frecvent depopulate și dezindustrializate, declinul economic este însoțit de o degradare a infrastructurii educaționale și de o scădere a motivației pentru orice formă de formare, inclusiv religioasă. Acestea vin la pachet cu o serioasă vulnerabilitate morală.
Din această perspectivă, catehizarea parohială se confruntă nu doar cu lipsa de timp sau de interes, ci și cu dificultatea reală de a construi un discurs accesibil, coerent și formativ, adaptat unor oameni formați într-un sistem educațional fragil, cu nevoi diferite. Tocmai de aceea, ea este chemată să refacă țesătura comunitară nu prin discursuri abstracte sau sofisticate, ci prin întâlniri vii, constante și asumate, care să redea încrederea în valoarea formării și a învățării credinței. Aș îndrăzni să spun că preotul este chemat să accepte să își întâlnească credincioșii, să fie disponibil pentru ei, și primul pas pentru formarea lor e realizat.
Pe de altă parte, din modul în care înțeleg astăzi misiunea catehetică, a treia urgență este lipsa unui limbaj adecvat, nu în sensul simplificării mesajului credinței, ci al traducerii lui existențiale. Vedeți bine, oamenii nu mai întreabă atât „ce spune Biserica?”, cât mai ales „ce legătură are aceasta cu viața mea?”, mai ales generațiile tinere. Iar răspunsul la această întrebare nu depinde doar de conținutul catehezei, ci și de starea celui care catehizează.
Din discuțiile avute cu mulți preoți, dar și din propria experiență, unii se confruntă astăzi cu demotivare, lipsă de ghidaj și oboseală pastorală. În lipsa unor repere clare și a unor instrumente accesibile, cateheza ajunge să fie percepută ca o sarcină suplimentară, greu de susținut. Căutarea materialelor, adaptarea limbajului, construirea unui parcurs coerent cer timp și energie, iar acestea nu sunt întotdeauna disponibile.
Din acest motiv, persistă adesea o confuzie între cantitate și calitate. Se caută grupuri numeroase și rezultate vizibile imediat, uitându-se că formarea credinței este un proces lent, discret, care rodește în timp. Catehizarea autentică nu se măsoară în cifre, ci în continuitate, profunzime și fidelitate.
În același timp, din ceea ce văd în parohiile unde cateheza se face cu răbdare, tocmai pentru că este un lucru bun și discret, ea trece adesea neobservată. Ne-am obișnuit să remarcăm mai ales lipsurile și eșecurile, nu și eforturile tăcute, pozitive, care țin viața parohială vie. Or, tocmai aceste inițiative ar trebui recunoscute, susținute și valorificate, pentru că ele arată că limbajul credinței poate fi încă viu și relevant atunci când este rostit cu răbdare, discernământ și dorința sinceră de a merge împreună pe acest drum. Și, de ce nu, gândindu-ne la Sfântul Pavel care-i scria lui Timotei (I Timotei 5, 17), cei care învață și catehizează să fie recunoscuți de către Înalții și Bunii noștri Ierarhi, prin distincții asemenea celor ce sunt foarte vizibili prin munca administrativă.
Pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
este titularul catedrei de Catehetică-Omiletică a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai”, profesor și director al Colegiului Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” și slujitor la Parohia Ortodoxă „Schimbarea la Față” din municipiul Cluj-Napoca.
