Sunt oameni care privesc veșnicia cu inima, oameni care o aud cu inima și oameni care o simt cu toate simțurile – nu pe calea logicii, ci printr-o taină lăuntrică ce sfidează rațiunea. Un astfel de om a fost Părintele Sofian Boghiu, „Apostolul Bucureștilor”, cum l-a numit Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria.
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 11-12 iulie 2024, a fost aprobată canonizarea Părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, având ziua de cinstire stabilită la 16 septembrie.
Biografie
Numele Părintelui Sofian Boghiu s-a înscris în Cartea Vieții la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeștii-Vechi, județul Bălți, dincolo de Prut. La botez a primit numele Serghie, în semn de recunoștință pentru sfântul mijlocitor către care tatăl său se rugase să se întoarcă teafăr din războiul ruso-japonez, în care fusese înrolat. „Să-ți dea Dumnezeu prunc minunat și să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ți-a scăpat viața”[1], i-a recomandat preotul care îl cununase pe tânărul ostaș întors din război. La vârsta de 14 ani, a intrat ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, județul Soroca, iar după 11 ani de ascultare, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Dobrușa, îmbrăcând haina celui de-al doilea botez sub numele de Sofian. Pe altarul inimii sale avea să se odihnească, de acum înainte, Hristos: „Călugăria este sfat evanghelic și cine are chemare vine la călugărie. Cine este chemat, îndemnat din miezul ființei lui, vine la călugărie”[2], mărturisea părintele. Urmând sfatul Mântuitorului: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30), novicele Sofian descoperă calea de necuprins a lui Dumnezeu în această familie spirituală care este mănăstirea, numită de el „un fel de laborator duhovnicesc de modelare a oamenilor trupești și de schimbare a lor în oameni duhovnicești”[3].
A urmat școala de cântăreți la Dobrușa și Seminarul Monahal de la Cernica, unde i-a avut colegi pe Patriarhul Teoctist, pe Episcopul Râmnicului, Gherasim Cristea, și pe Arhimandritul Grigorie Băbuș. Îndeletnicirea cu studiul la seminar i-a scos la iveală o dotare intelectuală deosebită, fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii. La 6 august 1939, este hirotonit ierodiacon în Catedrala din Bălți, de Episcopul Tit Simedrea. Din cauza ocupării Basarabiei de către ruși, este nevoit să părăsească Mănăstirea Dobrușa și, împreună cu starețul său și ceilalți frați din obște, luând comoara cea mai de preț – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului –, ajunge la Mănăstirea Căldărușani. În anul 1940 s-a înscris la Academia de Belle Arte din București, secția Artă Decorativă, devenind în 1945 pictor licențiat desăvârșit. Icoanele sale s-au odihnit smerit pe frescele de la Schitul Darvari, biserica Visarion și Palatul Sfântului Sinod. I s-au încredințat spre pictare paraclisul Mănăstirii Antim, biserica Mănăstirii Radu Vodă și alte lăcașuri sfinte. A fost solicitat și în străinătate, pictând catedrala Mitropoliei Ortodoxe din Liban. În perioada 1942-1946, a urmat cursurile Facultății de Teologie, susținând lucrarea de licență cu titlul „Chipul Mântuitorului în iconografie”. A fost hirotonit ieromonah la Mănăstirea Antim, în data de 15 noiembrie 1945.
În vara anului 1958, a fost arestat și închis împreună cu alți membri ai mișcării spirituale „Rugul Aprins”. A fost condamnat la 16 ani de închisoare la Jilava și Aiud pentru „uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă”. După șase ani, a fost eliberat. Despre acea perioadă mărturisește mai târziu: „Dacă pot zice așa, mie mi-a plăcut în închisoare […] Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în așa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra […] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”. „Acolo era nevoie și de mine, ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântarea dumnezeiască a întregii noastre țări”[4], așa gândea părintele.
Ca stareț, Părintele Sofian a dovedit o gospodărire înțeleaptă a obștii, cu o inimă milostivă și mult ajutor oferit săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim, la care milostenia era pusă în cinste deosebită. Relevantă rămâne mărturia Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, care păstrează amintiri de suflet legate de scurta întâlnire cu Părintele Sofian Boghiu: „Pentru slujitorii Mănăstirii Antim – în rândul cărora m-am numărat și eu, mai întâi ca diacon și apoi ca ieromonah –, prezența Părintelui Sofian în Sfântul Altar era percepută ca o făclie aprinsă, ce revărsa în jur lumină, pace, odihnă și încredere. Erau pentru noi prilejuri când părintele ne aparținea, parcă, în totalitate, fiind alături de noi, împreună cu noi și pentru noi, întărindu-ne în slujirea sfântă cu rugăciunea sa neîntreruptă”[5].
Și-a luat rămas bun de la fiii săi duhovnicești pentru a se odihni în bucuria veșnică a Domnului în dimineața zilei de 14 septembrie 2002, în chilia sa de la Mănăstirea Antim. La sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, părintele a fost pomenit de două ori – la ectenia celor vii și, câteva ore mai târziu, la cei mutați la Domnul. A murit chiar în timpul Sfintei Liturghii, iar acum slujește Liturghia cerească împreună cu sfinții pe care i-a iubit în rugăciune și i-a zugrăvit în icoane. „Momentul a fost deosebit de emoționant. Vlădica Vincențiu conducea slujba când a fost anunțat că Părintele Sofian a plecat la Domnul. Atunci, printr-un gest scurt, vlădica atrage atenția diaconului Nicolae și-i șoptește numele părintelui. Diaconul, încărcat de emoție, rostește ectenia: «Încă ne rugăm pentru odihna și iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu, Arhimandritul Sofian, Părintele nostru…». O undă de duioșie a străbătut întreaga asistență și din ochii celor care și-au iubit starețul au izvorât lacrimi. Încet, sfios, fără zgomot, lin a adormit în Domnul «Apostolul Bucureștilor»”[6].
Deși viețuia într-o mănăstire situată în inima Bucureștilor, Părintele Sofian a ales să trăiască retras, la distanță de agitația vieții publice. Chiar dacă a fost prezent la diverse conferințe, la emisiuni radio și TV, nimic din toate acestea nu i-a afectat imaginea de monah. Participa la evenimentele lumii văzute ca un simplu vizitator. „S-a dăruit total lui Dumnezeu, arzând ca o lumânare în altarul bisericii, a știut doar de Hristos și de păstorirea credincioșilor”[7].
Zugrav și profesor
Părintele Sofian Boghiu a pictat numeroase lăcașuri de cult din țară și din străinătate. Dintre acestea, pot fi amintite: Schitul Darvari (1964 și 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf din Liban (1971), Mănăstirea Radu Vodă din București (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978) și biserica din Hama – Siria (1979).
A predat pictura la seminariile monahale de la mănăstirile Neamț și Curtea de Argeș, organizând ateliere de icoane și picturi de catapeteasmă la Mănăstirea Plumbuita și Schitul Maicilor. A pictat în țară 25 de biserici, dintre care șase integral, iar restul restaurate. În străinătate, a pictat integral trei biserici. Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața sufletească.
Duhovnicul tuturor
Părintele Sofian Boghiu i-a primit în scaunul spovedaniei pe toți cei care veneau la dânsul, fără rezerve. Despre aceasta, pr. prof. Constantin Coman spunea: „Chiar mă întrebam uneori – nu cu răutate – de ce nu face părintele o selecție, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de băbuțe care vor fi ieșit de mult din vâltoarea ispitelor și păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovnicești, greu de rezolvat. După mintea mea, era ca și cum un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicită, alături de cele mai complicate operații pe cord!… Atât de accesibil era părintele, încât depindea numai de tine să fie și duhovnicul tău”. Părintele Roman Braga, care i-a fost aproape încă din anii de seminar și apoi în cei de închisoare, surprinde în doar câteva cuvinte adâncul sufletului marelui duhovnic: „asta a fost a Părintelui Sofian: să ajuți pe cineva, pentru că el era convins că noi existăm atât cât îi ajutăm pe alții. Cât facem pentru noi, noi nu existăm, nu trăim. Viața creștinului este: «Ce pot să fac pentru tine? Poate ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva!» Asta dădea sens vieții părintelui”[8].
Preot, profesor, zugrav, stareț și duhovnic, Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim rămâne pentru români un model de sfințenie, smerenie, erudiție, răbdare, devotament și generozitate – „Apostolul Bucureștilor”, reprezentant al unei generații pline de har și necontenit jertfitoare.
Pr. Costin-Teofil Popa-Mereu
Parohia Potoceni
Protoieria Buzău I
[1] Mănăstirea Paltin „Petru-Vodă”, Sfinții închisorilor, Ed. Fundația „Justin Pârvu”, Neamț, 2019, p. 51.
[2] Ne vorbește Părintele Sofian Boghiu, Ed. Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 66.
[3] Ignatie Monahul, Sensul desăvârșirii în monahism, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 9.
[4] Mănăstirea Paltin „Petru-Vodă”, Sfinții…, p. 57.
[5] Arhim. Mihail Stanciu și Arhim. Veniamin Goreanu, Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu. Mărturii, Ed. Basilica, București, 2017, p. 43.
[6] Arhim. Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 13.
[7] Mari duhovnici ai neamului, coord. George Crăsnean, Ed. Litera, București 2015, p. 23.
[8] Mănăstirea Paltin „Petru-Vodă”, Sfinții…, p. 61.
