În contextul dezbaterilor emergente privind introducerea obligatorie a educaţiei sexuale în învăţământul de stat românesc, vineri, 6 noiembrie 2015, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ciprian,Sectorul Învăţământ şi Activităţi cu Tineretul a organizat, în colaborare cu A.P.O.R. Buzău, o conferinţă pe tema efectelor educaţiei sexuale şi a sexualizării copiilor, în Biblioteca Eparhială „Ghenadie Episcopul” din Buzău. Evenimentul a avut ca invitaţi speciali pe Părintele Dragoş Bălinişteanu, referent în cadrul Departamentului Pro Vita al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, şi pe Doamna Antonia Tully, coordonatoarea programului În siguranţă la şcoală („Safe at School”) al Societăţii pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi („Society for The Protection of Unborn Children”) din Marea Britanie. Acest program îşi propune să educe părinţii pentru a se implica mai mult în educaţia copiilor, pentru a preveni sexualizarea precoce a acestora în urma influenţelor nefaste ale orelor de educaţie sexuală explicită, începută la vârste prea mici, din şcolile publice ale Marii Britanii, dar şi să vegheze la respectarea de către stat a integrităţii psihice a elevilor, în urma procesării conţinuturilor predate în şcoală.
Părintele Bălinişteanu a prezentat „ţiganiada” problematicii educaţiei sexuale în România, de la pretenţiile calchierii unor forme germane fără fond românesc, în 2012, până la transferarea acestei „urgenţe” pe agenda unor ONG-uri susţinătoare ale drepturilor minorităţilor sexuale şi pe cea a unor personaje controversate, agăţate de fotolii politice generos remunerate. Astfel, până la recentele „lovituri de teatru” de pe scena politică, aparenta dilemă educaţională a societăţii româneşti pendula între poziţia pro-causa a Ministerului Sănătăţii şi rezistenţa slăbită la această ofensivă a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice.
La rândul său, Doamna Tully a susţinut o prelegere pe tema urmărilor introducerii educaţiei sexuale în Anglia şi Ţara Galilor, de câteva decenii, invitând cei 50 de membri ai auditoriului – profesori şi părinţi din judeţele Buzău şi Vrancea – la o călătorie înainte în timp, pentru a vedea ce se va întâmpla dacă vom accepta pasiv introducerea obligatorie a acestui tip de instrucţie în şcoală.
Domnia Sa a prezentat educaţia sexuală în şcolile britanice ca un factor traumatizant al copilăriei elevilor, exemplificând cu programul secular „Living and Growing”, adresat copiilor între 5 şi 11 ani din foarte multe şcoli primare. Acest pretins demers educaţional îi forţează pe copii să exploreze organele genitale mature, explică noţiunea de act sexual în mod foarte direct şi normalizează sexul în conştiinţa copiilor, cu ajutorul unor desene animate şi a unei voci care induce ideea că activitatea sexuală este naturală şi te face fericit. Ori, comentează Domnia Sa, „sexul este o parte normală şi plăcută a vieţii omeneşti la adulţii căsătoriţi, nu la copii.”
Mai departe, Doamna Tully a atras atenţia asupra nocivităţii acestor informaţii asupra inocenţei copiilor, care nu-şi mai pot scoate din minte imaginile şi mesajele primite, dar şi asupra desconsiderării rolului părinţilor ca primi educatori ai copiilor, aceştia fiind târâţi în conflict cu şcoala, în cazul educării copilului acasă după un alt set de valori decât cel proliferat de „experţii certificaţi” în educaţie sexuală. Se neagă astfel capacitatea părinţilor responsabili de a cunoaşte particularităţile de vârstă şi ritmul de dezvoltare psiho-somatică a propriului copil, în favoarea unor şedinţe toxice de iniţiere sexuală colectivă.
Cât priveşte pretinsele motive ale introducerii obligatorii a educaţiei sexuale în şcolile publice – care sunt trâmbiţate şi în mass-media românească, expertul britanic a arătat că:
1. Nu există nicio dovadă concretă că educaţia sexuală reduce sarcinile la adolescente, acestea scăzând în Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia, însă datorită atât implanturilor contraceptive cu efect pe termen lung, oferite fetelor pe scară largă, cât şi imigraţiei, prin sosirea unor grupuri etnice cu valori morale mai înalte decât cele ale societăţii britanice.
2. De asemenea, nu există nicio dovadă că acest tip de educaţie previne abuzarea sexuală a copiilor, un fenomen atât de îngrijorător în societăţile europene şi nu numai. Nici chiar cele două mari organizaţii britanice, care militează pentru prevenirea abuzului sexual asupra copiilor, nu au putut oferi vreo dovadă că elevii care au primit educaţie sexuală în şcoală nu mai sunt vulnerabili la abuzuri.
3. Nici pretextul că educaţia sexuală previne intimidarea de tip homofob din şcoli şi din comunitate nu rezistă analizei expertului britanic, întrucât acesta este asociat cu legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, din 2013, în Marea Britanie, şi respectiv cu promovarea homosexualităţii în şcoală, în numele „corectitudinii politice”. Mai mult, popularizarea unor cărţi de poveşti ilustrate pentru copii, care prezintă relaţii homosexuale, îi fac pe elevi să se îndoiască de propria identitate sexuală, sugerând că nu contează dacă se cred băieţi sau fetiţe.
Pentru cunoaşterea drepturilor părinţilor, Domnia Sa a reamintit auditoriului câteva protocoale internaţionale care vin în sprijinul apărării drepturilor de a-şi aduca copiii potrivit convingerilor şi valorilor proprii: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Protocolul 1): Art. 2 – „Statul va respecta dreptul părinţilor de a le asigura copiilor lor o educaţie în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filosofice.”; Convenţia ONU pentru Drepturile Copilului: „Părinţii sau tutorii au responsabilitatea primară cu privire la creşterea copiilor”, (deci nu statul!); Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Părinţii şi tutorii au drept de preempţiune cu privire la tipul de educaţie pe care vor să-l ofere copiilor lor”.
Cu toate aceste, Doamna Tully a avertizat în final că, aşa cum politica internă şi legile britanice nu reflectă respectarea drepturilor părinţilor, în ciuda prevederilor internaţionale, la fel se va încerca să se procedeze şi în ţara noastră. Soluţia va fi conjugarea eforturilor societăţii civile pro-viaţă, în a influenţa voturile aleşilor cetăţenilor în Parlament, cu cele ale Bisericilor şi ale liderilor religioşi, în ghidarea morală şi educaţia credincioşilor.
La mai puţin de 48 de ore de la desfăşurarea acestui eveniment, o televiziune comercială a prezentat, sub pretextul dragostei de ţară (emisiunea avea titlul „România, te iubesc!”), „apocalipsul” sistemului de învăţământ românesc, din cauza lipsei de educaţie sexuală în şcolile publice, împănând bocetul jurnalistic cu cifre şi procente care ar arunca România în coada topului ţărilor civilizate din Europa.
Susţinând acerb peroraţiile asociaţiilor pro-educaţie sexuală (pro-choice) şi tratând cu condescendenţă reprezentanţii organizaţiilor pro-viaţă şi pro-familie (pro-vita), „specialiştii” de la TV au făcut lobby introducerii educaţei sexuale în şcoli, ca şi alte producţii media recente, manipulând telespectatorii prin:
1. Inducerea confuziei între fireasca educaţia pentru sănătate – care include şi distingerea sexuală – şi inocularea unor practici sexuale care să corespundă doar (auto)satisfacerii instinctelor, în conţinuturile care ar trebui predate copiilor; de altfel, preoţii intervievaţi – a căror opinie a fost prezentată trunchiat şi decontextualizat, cu comentarii ostile – au recunoscut necesitatea prezentării funcţionale a părţilor anatomice, amendând însă comportamentul deviant asociat cu succesul unei astfel de educaţii.
2. Proliferarea asocierii între emoţii şi urmarea naturală a instinctelor, care ar dezinhiba individul şi l-ar elibera de sentimentul ruşinii, impus de tarele societăţii tradiţionale „retrograde”. Acest mesaj toxic ar legitima însă orice comportament de tip canin în spaţiul public – când îi vine unui biped sa urineze lângă semafor, o poate face fără ruşine, asemenea patrupedului; orice mascul în călduri poate încerca să agreseze orice trecătoare de sex feminin, că deh, „emoţia” percepţiei unei ispite feminine îi cere să se satisfacă – „doar nu trebuie să-i fie ruşine!…” Cel puţin aşa desfiinţau ruşinea cei ce apărau psihicul neajutoraţilor elevi de tăvălugul ethosului românesc.
3. Dispreţuirea totală a rolul părintelui ca prim educator şi ca cetăţean cu drepturi garantate de protocoale internaţionale, în privinţa educaţiei şi valorilor pe care doreşte să i le insufle copiilor. Pentru elucidarea „nehotărâţilor”, se oferă exemple de bune practici în sexualizarea copiilor din atmosfera moral – academică a Călăraşiului, părerile unui deputat traseist, „ales” din Partidul Popular Dan Diaconescu şi apoftegmele unei psihoterapeute – cu intervenţii de demiurg – care cică „salvează copiii”, dând de pământ cu inteligenţa şi morala părinţilor. Reclama mincinoasă pro-choice se condimentează cu nişte declaraţii trunchiate ale unor voci care sesizează perversitatea demersului şi se trag concluzii pe fundal. Adică doar laxismul, confuzia şi televizorita vor naşte experţii care vor preveni avorturile şi abuzurile, auziţi! Iar „religioşii” – cum sunt delimitaţi oponenţii cauzei – rămân nişte desueţi, posibili părinţi ai victimelor cu minţi nesexualizate! Doamne, apără şi păzeşte!
Decepţionant este şi faptul că nu a fost consultat niciun specialist în pedagogie, care să fi fost lăsat, eventual, să şi vorbească, argumentându-şi coerent punctul de vedere!
Contrariat de această emisiune lipsită de obiectivitate în documentare, deontologie în redactare şi discernământ în proliferare, dar şi de alte asemenea producţii de presă, am sesizat încă odată sfidarea din partea celor care minează permanent sacralitatea fiinţei umane şi mi-am imaginat cum ar fi să mai consulte şi dascăli când transmit asemenea mesaje pentru zona educaţională:
Ce-ar fi:
1. Să facă iubitorii aceştia de România şi demersuri jurnalistice – cum le place să şi le intituleze – pentru educaţie parentală obligatorie? Doar părinţii sunt îndreptăţiţi, au datoria şi vor şti, prin educaţie, care este ritmul maturizării emoţionale şi somatice a fiilor lor;
2. Să se introducă în şcoli cursuri de gestiune casnică (home management) ? Astfel, elevii români se vor dezvolta personal raportaţi la viaţa cotidiană socio-economică reală, se vor autonomiza şi-şi vor evalua încă din şcoală competenţele esenţiale pentru păşirea în viaţă;
3. Să se introducă în şcoli cursuri de educaţie politică ? Numai aşa absolvenţii majori dezorientaţi nu vor mai vota influenţaţi de găleţi goale, mici la pungă, tricouri la kilogram ori peroraţii ale unui şef de partid vocal într-o garsonieră…
Dacă nu se va renunţa la ideea impunerii unor urgenţe ale unor grupuri de interese străine de perenitatea poporului român, pe post de priorităţi educaţionale, vom adopta şi promova un curriculum sociopat, ce va polariza atenţia pe educaţie pentru reproducere, educaţie pentru excreţie, educaţie pentru circulaţie etc, excitând, eliminând, avortând, numai educând nu !…
În loc de concluzie, vă mărturisesc faptul că citesc şi sunt agresat din ce în ce mai des de „ştiri” şi pledoarii pentru justificarea nevoii imperative de augmentare a educaţiei sexuale în învăţământul românesc. Ca profesor de liceu, de şcoală în general, cred cu tărie că descrierea imaginilor pornografice, incitarea la vagabondaj sexual şi distribuirea de materiale pro-perversiuni sexuale nu întrunesc condiţiile constituirii unei discipline şcolare, nici criteriile formative ale educaţiei. Păcat că unii domni şi doamne nu văd ruşinea demersului anti-pedagogic, din cauza lenjeriei militantismului aşa-zis umanist !
Pr. prof. Cristian Marius Dima
Consilier Eparhial
Sectorul Învăţământ şi Activităţi cu Tineretul
