Sfântul Sava „Gotul” – un martir al Bisericii de la nord de Dunăre

În anul 1675, doi iezuiți din Țările de Jos, Godfrey Henschen (Henskens, 1601-1681) și Daniel Papebroch (1628-1714), au publicat într-un volum închinat vieților sfinților prăznuiți în luna aprilie actul martiric al Sfântului Sava Gotul[1], pe baza textului păstrat într-un singur manuscris, redactat în anul 912, Vaticanus Graecus 1660, ff. 205^v-211^v. Înainte de publicarea acestuia, Sfântul Sava era cunoscut numai prin succinta însemnare din sinaxarele bizantine (Synaxarium ecclesiae Constantinopolitanae, sec. X), în care era comemorat în zilele de 12, 15, 16, 17 și 18 aprilie[2], sau din notițele din calendarul palestiniano-georgian, păstrat în codicele Sinaiticus 34 (sec. X)[3], ori din sinaxarul armean din același secol (Parisinus arm. 180)[4], în acestea din urmă fiind prăznuit la 15 aprilie. În Occident, cultul său s-a impus mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, când a fost publicată o traducere latină a actului martiric[5] și numele său a fost înscris în martirologiile editate de Pietro Galesini și Cesare Baronio[6].

Ediția critică a acestui act martiric a fost publicată în 1912[7], de un alt celebru bollandist, iezuitul belgian Hippolyte Delehaye (1859-1941), care a valorificat nu numai manuscrisul amintit mai sus, ci și pe acela păstrat în biblioteca Marciana din Veneția, Marcianus graecus 359 (sec. X-XII, ff. 190-193^v). Editorul critic a considerat acest text martiric una dintre „perlele hagiografiei antice și, în același timp, o sursă prețioasă pentru istoria Bisericii goților”, în care a văzut „o înlănțuire de fapte aproape toate verosimile, istorisite cu inimitabilul accent al sincerității”, probabil de un martor ocular sau de un redactor cultivat care a valorificat mărturia foarte bogată în „detalii precise și emoționante” a unui martor ocular. Textul care ne-a parvenit – a conchis Delehaye – a fost redactat pe baza unei istorisiri scrise imediat după martiriul Sfântului Sava, cu prilejul transferării sfintelor moaște ale Sfântului Sava la Cezareea (astăzi Kayseri, în centrul Turciei), metropola Capadociei, la insistențele Sfântului Vasile cel Mare (cca 330-379), arhiepiscop între anii 370 și 379. Astfel, istorisirea originară a fost prelucrată și a primit o formă epistolară, adăugându-i-se titlul, finalul și epilogul, rezultând astfel „un document contemporan, opera unui martor bine informat”[8].

Fiind unanim recunoscută valoarea istorică a actului martiric al Sfântului Sava, textul hagiografic a fost analizat din diferite perspective[9]. Vă propun mai jos o nouă lectură în lumina importanței sale pentru creștinismul nord-dunărean din a doua jumătate a veacului al IV-lea.

Persecuția căreia i-a căzut victimă Sfântul a avut loc între anii 369-372, într-un spațiu controlat de una dintre cele mai importante confederații gote, aceea a tervingilor (numiți și thervingi sau teruingi, „oamenii pădurilor”), care stăpâneau teritoriul cuprins între râul Don și Munții Carpați. Așa cum rezultă din mai multe surse, creștinismul nu era necunoscut tervingilor, dar era îmbrățișat numai de o minoritate[10]. Desigur, aceste convertiri ale unor goți se explicau prin conviețuirea lor alături de romanicii creștini și prin relațiile cu Imperiul Roman, care abandonase provincia Dacia Traiană și se retrăsese la sud de Dunăre, dar se interesa de soarta romanicilor rămași în afara frontierelor. În anul 332, raporturile tervingilor cu Imperiul Roman, până atunci ostile, au fost consfințite printr-un tratat (foedus) impus de împăratul Constantin cel Mare (306-337) lui Ariaric, „judecătorul”[11] tervingilor, prin care goții deveneau federați, aliați barbari ai Romei, cărora li se îngăduia să se stabilească pe teritoriul imperiului în schimbul serviciilor militare. Una dintre clauzele acestui tratat impunea tervingilor să-i tolereze pe creștinii din teritoriile pe care le stăpâneau.

În 367-369, relațiile dintre romani și goți redeveniseră ostile și împăratul Valens (364-378) a condus trei campanii punitive împotriva confederației tervingilor conduse de Athanaric (?-381), fortificând limesul dunărean, însă încheind un tratat defavorabil Imperiului (Noviodunum, 369), care nu mai putea conta pe sprijinul militar al goților și sista achitarea subsidiilor. Imediat după aceste ostilități, Athanaric, căpetenie militară a tervingilor între 364 și 381, nepotul lui Ariaric, a inițiat o prigoană împotriva creștinilor. În noua conjunctură, simțindu-se amenințați atât de romani, cât și de huni, tervingii i-au perceput pe creștinii din teritoriul pe care-l controlau drept agenți de influență ai Romei creștine, care subminau rezistența militară a goților în fața incursiunilor împăratului Valens. Mai multe izvoare se referă la această prigoană (Fericitul Ieronim, Sfinții Epifanie al Salaminei și Ambrozie de Mediolanum, istoricii Socrate și Sozomen), cele mai multe foarte succint, însă sursa de prim ordin, contemporană cu evenimentele, este unanim considerată a fi a Pătimirea Sfântului Sava Gotul (Μαρτύριον τοῦ ἁγίου Σάβα τοῦ Γότθου).

Înainte de toate, voi prezenta succint conținutul istorisirii, făcând trimiteri la secțiunile textului hagiografic între paranteze drepte.

„Fericitul” Sava, „martir al lui Dumnezeu și al Mântuitorului Iisus Hristos”, trăia în Goția și era „de neam got” (Γότθος τῶ γένει) [I, 1][12]. În formule întrucâtva stereotipe, autorul Pătimirii a subliniat sfințenia vieții sale, evlavia (εὐσεβεία) manifestată încă din copilărie (ἐξέτι νηπίου), cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, prin care a ajuns la starea „bărbatului desăvârșit” (Efeseni 4, 13) și a primit „răsplata chemării de sus” (Filipeni 3, 14), rezervată celor care-l iubesc pe Dumnezeu, „după care înseta din tinerețe”. Următor sfinților, Sava a strălucit în multe virtuți, fiind cucernic, smerit, „cumpătat, înfrânat în toate, feciorelnic”, „foarte râvnitor spre tot lucrul bun” (Tit 1, 16). Am putea crede că autorul, schițând acest portret moral, recurge la stereotipuri hagiografice și la tipare convenționale și standardizate, dar, la o privire mai atentă, vom constata că oferă și unele detalii biografice concrete și trăsături particulare de caracter. De pildă, adaugă detaliul că Sfântul Sava cânta psalmi cu multă abnegație în biserica locală (ψάλλων ἐν ἐκκλησίᾳ καὶ τοῦτο πάνυ ἐπιμελόμενος) [II, 2], ceea ce ne sugerează, foarte probabil, că era membru al clerului inferior, probabil lector sau cantor. În al doilea rând, autorul insistă asupra ortodoxiei sale, precizând că era „drept în credință” (ὀρθὸς τῇ πίστει) și că avea o „credință nepătată” (ἄμεμπτος πίστις) [II, 1]. Foarte probabil, această insistență se explică prin dorința de a se înlătura orice umbră de îndoială privind ortodoxia martirului, pe care ar fi putut-o avea cititorii Pătimirii sale din pricina asocierii creștinismului goților cu arianismul în urma convertirii lui Ulfila, „apostolul goților”, la credința ariană[13]. Nu în ultimul rând, autorul remarcă îndeosebi virtutea de a vorbi cu îndrăzneală și fără teamă (παρρησία), „niciodată ezitând să vorbească în orice împrejurare în Domnul” (μηδὲν διστάζοντα αὐτὸν παρρησιάζεσθαι πάντοτε ἐν κυρίου) [II, 1], o trăsătură particulară care va fi dovedită cu prisosință în istorisirea pătimirii sale, care ocupă următoarele secțiuni ale epistolei [III-VII].

Așa cum reiese limpede din acest izvor, au existat valuri succesive de persecuție a creștinilor din teritoriile controlate de confederația tribală a tervingilor. În faza inițială a acesteia, conducătorii clanurilor gote (οἱ κατὰ τὴν Γοτθίαν μεγιστᾶνες) i-au constrâns pe creștini să consume în public carne jertfită zeilor (εἰδωλόθυτα), însă păgânii din satul (κώμη) în care trăia Sfântul Sava, manifestând o mare toleranță și solidaritate, au încercat să-i convingă pe creștini să consume în public, în prezența prigonitorilor, carne nejertfită, înșelând astfel vigilența persecutorilor fără a păcătui. Sfântul Sava a respins acest subterfugiu și, în fața consiliului comunității (τὸ συνέδριον), a spus răspicat că nu este creștin cel care este complice la această înșelăciune. Atitudinea sa intransigentă i-a atras excluderea din comunitate, dar i s-a îngăduit să revină după puțină vreme [III, 1-2].

Când s-a declanșat al doilea val al prigoanei, impunându-li-se creștinilor să aducă jertfe zeilor, unii dintre păgânii din comunitatea rurală erau hotărâți să depună un jurământ în fața prigonitorilor că nu există creștini în satul lor. Sfântul Sava s-a împotrivit din nou și, venind „în mijlocul consiliului” (ἐν μέσῳ τῷ συνεδρίῳ) și „vorbind cu multă îndrăzneală” (παρρησιασάμενος), le-a cerut să nu jure în numele lui, pentru că era creștin. În fața prigonitorului (ὁ διώκτης), probabil un reprezentant al căpeteniilor clanurilor gote, păgânii au jurat că nu există în comunitatea lor decât un singur creștin, ascunzându-i pe toți ceilalți cu excepția Sfântului Sava. Prigonitorul, „căpetenia fărădelegii” (ὁ ἄρχων τῆς ἀνομίας, ὁ ἄνομος), a cerut să fie adus Sfântul înaintea lui și s-a interesat de statutul său social; aflând că nu deține nimic mai mult decât îmbrăcămintea pe care o purta și considerând că un „asemenea om nici nu poate folosi, nici nu poate vătăma pe cineva”, s-a mărginit să poruncească îndepărtarea lui din comunitate [III, 3-5].

În preajma Paștilor anului 372, începând „marea persecuție” (ὁ μεγάλος διωγμός) împotriva Bisericii din Goția, Sfântul Sava s-a îndreptat către un alt oraș (εἰς ἑτέραν πόλιν)[14], pentru a prăznui Învierea împreună cu preotul Gouthikas (Γουθθικᾶς). În timpul călătoriei, în urma unei viziuni și după ce drumul a fost blocat de o ninsoare neașteptată, a înțeles că era voia lui Dumnezeu să petreacă Sfintele Paști alături de preotul Sansalas (Σανσαλᾶς), care se refugiase în Imperiul Roman[15], la sud de Dunăre, din cauza persecuției, dar revenise în mijlocul comunității pentru sărbătoarea pascală (8 aprilie) [IV, 1-4]. A treia noapte după Sfintele Paști (marțea în Săptămâna Luminată, 10 aprilie), Atharidos[16], fiul regelui (βασιλισκός) Rothesteos, una dintre căpeteniile tribale gote (μεγιστᾶνες), împreună cu o ceată de însoțitori[17], a ajuns în sat și, găsind locuința lui Sansalas, i-a pus în lanțuri pe cei doi. „Gol așa cum se născuse”, lovit cu vergi și bice, Sfântul Sava a străbătut vâlcele împădurite și pârjolite de foc, fiind torturat „cu o cruzime fără milă”, alături de preotul Sansalas [IV, 5-6].

În dimineața următoare (Miercurea Luminată, 11 aprilie), prigonitorii au constatat cu uimire că trupul său era nevătămat și, legându-i mâinile și picioarele de două osii, au continuat să-l schingiuiască până noaptea târziu, fără niciun răgaz. Adormind călăii, o femeie din comunitate, care pregătea mâncare pentru cei din casă, l-a dezlegat, dar Sfântul Sava a rămas locului și i-a ajutat acestei femei la lucrul ei. În dimineața următoare (Joia Luminată, 12 aprilie), Atharidos a poruncit ca Sfântul Sava să fie spânzurat de grinda casei [IV, 5-6]. Nu mult după aceea, însoțitorii lui Atharidos au adus carne sacrificială și le-au cerut preotului Sansalas și Sfântului Sava să o consume dacă doreau ca viața lor să fie cruțată; amândoi au refuzat, declarându-se pregătiți să primească crucea sau o altă pedeapsă capitală. Sava l-a insultat pe Atharidos, numindu-l „nelegiuit și blestemat” (ἀσεβὴς καὶ ἐπικατάρατος), iar unul dintre însoțitorii acestuia, „într-un acces de mânie”, a aruncat o suliță în pieptul Sfântului, fără însă a-l vătăma [VI, 1-6][18].

Aflând despre toate acestea, Atharidos a poruncit uciderea Sfântului. Lăsându-l pe preotul Sansalas în lanțuri[19], călăii l-au dus pe Sava pe malul râului Buzău (Μουσαῖος) spre a fi înecat. Îndreptându-se spre locul execuției sale, Sfântul l-a binecuvântat pe Dumnezeu, Care îi hărăzise moartea martirică și „viața pururea fiitoare/veșnică”. Călăii (ὁι δήμιοι) se gândeau chiar să-l elibereze, dar Sfântul Sava le-a cerut să împlinească porunca primită, asigurându-i că îi zărește peste râu pe îngerii psihopompi[20]. Mulțumind și slăvind pe Dumnezeu, Sfântul a fost coborât în apele Buzăului și grumazul său a fost apăsat de o bârnă până când s-a înecat [VII, 1-5]. În privința datei martiriului, autorul oferă indicații cronologice precise: Sfântul Sava „s-a săvârșit prin lemn și prin apă” (τελειοθεὶς διὰ ξυλου καὶ ὕδατος) – „simboluri ale mântuirii noastre, realizate prin Cruce și Botez” (Macarie Simonopetritul) – în Joia Luminată, 12 aprilie 372, „ziua a cincea a sabatului[21] după Paști”, cu „o zi înainte de idele lui aprilie”, în timpul auguștilor Valentinian I (364-375) și Valens (364-378) și al consulatului lui Domitius Modestus și Flavius Arintheus, având vârsta de 38 de ani [VII, 5-6].

Ucigașii (ὁι φονεῖς) au scos trupul martirului din apă și acesta a rămas neîngropat, însă membrii comunității locale („frații”, ἀδελφοί) au recuperat rămășițele sale pământești. Iunius Soranus, vir clarissimus, comandantul militar al Scythiei Minor (δοὺξ τῆς Σκυθίας), provincie romană ce cuprindea teritoriul Dobrogei actuale, a adus moaștele Sfântului din „ținutul barbar” în Imperiul Roman. Cu acordul „colegiului preoților” (τὸ πρεσϐυτέριον) din Goția[22], moaștele sale au fost dăruite Bisericii din Capadocia, patria guvernatorului Soranus, și trimise Sfântului Vasile cel Mare [VIII, 1-2], la Cezareea[23].

În încheierea scrisorii, Biserica din Capadocia și toate comunitățile Bisericii sobornicești erau îndemnate să celebreze prin adunări duhovnicești ziua în care Sfântul Sava a primit cununa martirilor, slăvind pe Dumnezeu, Care îi deosebește pe aleșii Lui dintre slujitorii Săi. Înainte de obișnuita formulă doxologică, creștinii din ținuturile barbare adresau un cuvânt de îmbărbătare creștinilor din Capadocia, deopotrivă prigoniți, probabil o aluzie la politica favorabilă arienilor a împăratului oriental Valens [VIII, 3-4].

Este limpede că această scrisoare a Bisericii din Goția nord-dunăreană a fost redactată la scurtă vreme după evenimentele istorisite (aprilie 372), probabil în anii 373-374[24], „spre aducere-aminte” a martiriului Sfântului Sava și „zidirea sufletească a cinstitorilor de Dumnezeu” [I, 3]. Epistola însoțea, așadar, sfintele moaște, care erau trimise la Cezareea, având menirea de „a autentifica împrejurările particulare ale martiriului pentru a valida cultul născut din acesta”[25].

Strămutarea moaștelor Sfântului Sava în Capadocia este confirmată de Scrisorile 155, 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, din care aflăm că Părintele capadocian a instituit un cult al acestor sfinte moaște. Grație Pătimirii sale și prin mijlocirea Sfântului Vasile cel Mare, Sava a devenit un sfânt al Bisericii universale și cultul său s-a generalizat în Orientul creștin. Foarte probabil, strămutarea sfintelor moaște (τὰ λείψανα) a fost mijlocită și de episcopul tomitan Bretanion, considerat de unii cercetători corespondent al Sfântului Vasile[26] și autorul Pătimirii Sfântului Sava[27].

Istorisirea martiriului, redactată fără îndoială pe baza consemnărilor unui martor ocular, respiră autenticitate și impresionează prin realism și bogăția detaliilor concrete.

Fără îndoială, există câteva locuri comune (topoi) hagiografice, în special în primele secțiuni ale textului [I.1-II.2], impuse de înscrierea textului în acest gen literar. Este evidentă o influență exercitată de Martiriul Sfântului Policarp asupra Pătimirii Sfântului Sava; de pildă, ambele acte martirice îmbracă forma epistolară și exhortările finale sunt similare, dar valoarea istorică a textului este incontestabilă.

Sfântul Sava se născuse în anul 334, de vreme ce în momentul morții sale (372 d.Hr.) avea vârsta de 38 de ani, probabil într-o familie creștină, întrucât autorul confirmă că era creștin din fragedă pruncie (ἐξέτι νηπίου), „ortodox în credință și evlavios” (ὀρθὸς τῇ πίστει καὶ εὐλάβης). În pofida afirmației categorice a autorului Pătimirii, cercetătorii și-au exprimat dubiile privind identitatea sa gotă și au considerat că nu este exclus să fi fost descendent al unor captivi originari din Asia Mică, luați prizonieri în timpul incursiunilor goților în Imperiu, sau să fi avut o descendență mixtă, goto-romană[28]. Numele său era popular în Asia Mică, având o origine siriacă sau capadociană mai degrabă decât gotă. De asemenea, încă un aspect demn de subliniat: autorul Pătimirii insistă asupra vieții ascetice a Sfântului Sava și asupra disprețului față de bunurile pământești, în afară de cele pentru subzistență, zugrăvindu-l ca un cvasi-monah sau „un laic în costum monahal”^[29].

Creștinismul era solid înrădăcinat la nord de Dunăre, existând comunități înfloritoare care au oferit Bisericii numeroși martiri în anii 369-372. Autorul actului martiric sugerează că, în teritoriile stăpânite de goți, creștinismul pulsa atât în mediile rurale (κώμαι, „sate”), cât și urbane, referindu-se la intenția Sfântului Sava de a prăznui Paștile într-un „alt oraș” (εἰς ἑτέραν πόλιν), alături de preotul Gouthikas. Desigur, acest creștinism era unul polimorf: alături de comunități ortodoxe, apărute în urma misionarismului capadocian sau al episcopilor tomitani ori al celor de la sud de Dunăre, existau nuclee ariene[30], apărute în urma activității lui Ulfila, ori adepți ai sectei rigoriste a lui Audios[31].

Cunoaștem numele unor preoți ai comunităților ortodoxe: Gouthikas, care poartă probabil un nume specific onomasticii gote; Sansalas, în schimb, este purtătorul unui nume de origine capadociană sau frigiană. Desigur, nu există întotdeauna o corelație perfectă între originea numelui și etnicitatea purtătorului acestuia, dar antroponimia reflectă adeseori o realitate etnică. Aceste comunități erau constituite din membri de origini etnice diferite. Mulți dintre acești creștini de la nord de Dunăre aveau origini micrasiatice, fiind descendenții unor creștini capturați în timpul incursiunilor goților în Imperiu din secolul al III-lea; alții erau de origine gotă; desigur, mulți alții erau autohtoni, daci romanizați sau în curs de romanizare, care primiseră creștinismul în urma relațiilor cu romanicii din fosta provincie Dacia Traiană, ori cu Biserica din Sciția Mică sau cu centrele episcopale de pe malul drept al Dunării, din spațiul romanității balcanice[32]. Deși aveau diferite identități etnice, creștinii de la nord de Dunăre constituiau „Biserica lui Dumnezeu care ființează în Goția” (ἡ ἐκκλησία τοῦ θεοῦ ἡ παροικοῦσα Γοτθίᾳ) și aveau „conștiința apartenenței lor la Biserica universală”[33]. În orice caz, această Biserică nord-dunăreană ne este înfățișată ca având o organizare similară celei a eparhiilor învecinate, fiind înzestrată cu o ierarhie sacramentală și edificii de cult.

Un al doilea argument în favoarea acestor relații privilegiate între Episcopia Tomisului și ținuturile nord-dunărene constă în implicarea generalului Iunius Soranus și, foarte probabil, a episcopului tomitan Bretanion în strămutarea moaștelor Sfântului în Capadocia. Din alte surse, aflăm că episcopii Tomisului, precum Teotim I (cca 390-cca 407)[34], făceau misiune la nord de Dunăre, „printre barbarii de la Istru”, și că acest apostolat a fost susținut, câteva decenii mai târziu, de Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (398-404), care trimitea „oameni zeloși întru munca apostolică” pentru a face misiune „printre sciții nomazi care își așezaseră sălașurile lângă Istru”[35].

În egală măsură, Biserica din Goția nord-dunăreană avea legături spirituale cu Biserica din Capadocia. Începuturile acestor relații datează de la mijlocul veacului al III-lea, când, în urma raidurilor goților în Asia Mică, mulți creștini din Asia Mică fuseseră colonizați la nord de Dunăre. Probabil, Biserica din Capadocia considera Goția un ținut misionar și trimitea frecvent misiuni la nord de Dunăre; nu voi aminti decât faptul că în corespondența Sfântului Vasile cel Mare (Epistola 164) este amintit numele unui misionar capadocian necunoscut din alte surse, Eutihie (Eutyches)[36], care a activat probabil în a doua jumătate a veacului al III-lea. Dăruirea moaștelor Sfântului Sava Bisericii din Capadocia reflecta, desigur, aceste strânse legături spirituale între creștinismul din teritoriile gote și Asia Mică.

Nu găsim în actul martiric referiri la lăcașurile de cult ale acestor comunități, dar aflăm din alte surse că adunările cultice ale goților creștini aveau loc în corturi[37]. Nu este improbabil să fi existat și biserici amenajate în locuințe particulare, construite din lemn, locuințe precum aceea în care a fost torturat Sfântul Sava, fiind spânzurat de grinda casei. Întrucât erau construite din materiale perisabile, nu au putut fi identificate urmele unor asemenea biserici din secolul al IV-lea în spațiul controlat de goți.

O lectură atentă a actului martiric ne descoperă că persecuția creștinilor de la nord de Dunăre avea o motivație politică, nu religioasă[38], și că nu s-a desfășurat într-un mod sistematic și organizat. Pe de altă parte, este evident că nici măcar nobilimea tribală gotă nu a dat dovadă de fanatism, ceea ce ne întărește convingerea că anticreștinismul lor nu era motivat religios, ci politic. Ne uimește faptul că se aflau chiar în anturajul căpeteniilor gote persoane care manifestau simpatie față de creștini.

Principalele victime ale acestei persecuții au fost, probabil, clericii (inclusiv membrii clerului inferior), misionarii și membrii proeminenți ai societății gote. Sfântul Sava nu a fost singurul martir din Goția nord-dunăreană în a doua jumătate a veacului al IV-lea. Probabil în același context, Sfinţii goți Inna, Rimma şi Pinna au primit cununa muceniciei prin înecare într-un râu înghețat; șapte ani mai târziu, un episcop got ortodox, Goddas, a descoperit sfintele moaște ale martirilor și le-a dăruit ulterior portului Haliskos (dificil de localizat)[39]. Probabil în anii 370-372, 26 de martiri goți, prăznuiți la 26 martie, între care preoții Wereka (Ouērkas) și Batwins (Bathousēs) și monahul Arpyla, au fost arși de vii din porunca lui Wingurich (Ingurich), un șef de clan (reiks)[40]. Câțiva ani mai târziu, între 382 și 392, moaștele lor au fost aduse în Asia Mică, la Cyzic, de către Gaatha, soția „creștină și ortodoxă” a unei alte căpetenii tribale. De asemenea, alături de mărturisitori ortodocși, misionarii audieni au fost alungați din Goția nord-dunăreană, fără însă ca izvoarele să înregistreze și martiraje ale acestora[41].

De asemenea, este surprinzătoare toleranța societății gote cu câțiva ani înaintea convertirii generale. Diferențele religioase nu erau de natură să afecteze buna conviețuire în comunitățile gote și frapează solidaritatea păgânilor cu creștinii în vreme de prigoană. În mai multe rânduri, păgânii din satul Sfântului Sava au încercat diverse subterfugii, dorind să fie cruțată viața creștinilor, probabil destul de numeroși, din comunitate. Faptul că a fost expulzat în două rânduri din sat nu s-a datorat aversiunii față de creștinism, ci împrejurării că s-a împotrivit hotărârii comunității, un act perceput ca o „ofensă împotriva comunității înseși”[42]. În a doua situație în care a fost alungat din sat, hotărârea i-a aparținut unui reprezentant al nobilimii tribale gote (ὁ ἄρχων), care a ezitat să impună o pedeapsă mai severă decât expulzarea. Nu în ultimul rând, o femeie gotă l-a eliberat pe Sfânt în noaptea dinaintea execuției sale, riscându-și probabil viața. Nu este lipsit de însemnătate nici detaliul că Sava și Sansalas au fost arestați noaptea, la lumina zilei fiind probabil imposibil să fie reținuți și răpiți din comunitate, din pricina solidarității membrilor comunității cu cei prigoniți. Nu în ultimul rând, „călăii” Sfântului – care, fără îndoială, nu erau membrii comunității sale[43] – se gândeau „să-l elibereze pe acest nevinovat”, fiind mustrați de Sfântul Sava pentru că ezitau să-și împlinească misiunea. În fine, așa cum putem citi în actul martiric, trupul Sfântului a fost înmormântat „prin mâna fraților” (διὰ χειρὸς τῶν ἀδελφῶν), adică a acelor creștini, probabil destul de numeroși, care se sustrăseseră prigoanei, beneficiind de protecția comunității.

Responsabilitatea ultimă pentru persecuția anticreștină a aparținut nobilimii tribale gote, consiliului confederației tervingilor, iar Atharidos a fost numai un executant al ordinelor conducătorilor clanurilor (οἱ μεγιστᾶνες)[44].

Așa cum a relevat Petre Năsturel, datele arheologice confirmă această concluzie: necropolele aparținând culturii Sântana de Mureș-Cerneahov, numită astfel după localitățile eponime din Ardeal și Ucraina, sunt birituale; s-au identificat, așadar, deopotrivă morminte de incinerație și de inhumație, unele dintre acestea din urmă fiind cu certitudine creștine (orientate vest-est, lipsite de ofrande ritualice); proporția mormintelor creștine este diferită, de la 5% în necropola Spanțov până la 27% la Independența[45], dar prezența lor în necropolele gote este o confirmare a imaginii unei societăți remarcabil de tolerante, în care conviețuiau în bună înțelegere păgânii și creștinii.

În sfârșit, martiriul Sfântului s-a petrecut pe valea Buzăului, nu departe de fortificația de la Pietroasele, fost castru roman situat pe linia Brazdei lui Novac de Nord, abandonat în timpul domniei lui Constantius al II-lea (337-361) și cedat goților. Castrul acesta (158 m x 124 m) este considerat de unii istorici drept reședință probabilă a lui Athanaric și a fost identificat uneori cu acel „oraș” al goților menționat în actul martiric al Sfântului Sava[46]. Tezaurul de la Pietroasele – cunoscut și sub numele „Cloșca cu puii de aur” –, descoperit în martie-aprilie 1837, cuprinzând inițial 22 de piese (se păstrează numai 12 obiecte, vase și podoabe, în greutate totală de aproape 19 kg), este uneori atribuit aceluiași Athanaric, „judecător al tervingilor” și prigonitor al creștinilor[47].

La câțiva ani după martiriul Sfântului Sava, în mai multe etape, tervingii au trecut la sud de Dunăre și s-au convertit la creștinism. Sub presiunea invaziei hunilor, în 376, doi șefi de clan, Alavivus și Fritigern[48], s-au revoltat împotriva lui Athanaric, au cerut ajutorul militar al împăratului și, împreună cu majoritatea populației gote, au cerut azil în Imperiu, unde s-au convertit la arianismul moderat (homeean). Fritigern a condus revolta triburilor gote care a zdrobit armata romană la Adrianopol (378), împăratul Valens pierind pe câmpul de luptă. Câțiva ani mai târziu (381), și triburile conduse de Athanaric, sub presiunea hunilor, au trecut la sud de Dunăre și s-au stabilit în Tracia, procesul convertirii intensificându-se. În ianuarie 381, prigonitorul Athanaric a cerut azil în imperiu și și-a găsit sfârșitul la Constantinopol (25 ianuarie 381), fiind înmormântat potrivit riturilor funerare romane de către Teodosie cel Mare (379-395)[49]. După anul 400, tervingii nu mai sunt atestați la nord de Dunăre.

La sfârșitul acestei prezentări, cred că este limpede că actul martiric al Sfântului Sava „Gotul” nu este numai „o perlă a hagiografiei antice”, ci și o mină de informații privind creștinismul timpuriu la nord de Dunăre, în a doua jumătate a veacului al IV-lea.

Lect. univ. dr. Sebastian Laurențiu Nazâru

predă Istoria bisericească universală, Istoria și spiritualitatea Bizanțului și Patrologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, este doctor în teologie și istorie al Universității din București, membru în colectivul de redacție al revistei Studii Teologice și al Editurii „Cuvântul Vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei.

[1] Acta sanctorum aprilis, collecta, digesta, illustrata a Godefrido Henschenio et Daniele Papebrochio e Societate Iesu, tomus II. Quo medii XI dies continentur, Antverpiae, apud Michaelem Cnobarum, 1675, pp. 966-968.

[2] Propylaeum ad Sancta Sanctorum Novembris. Synaxarium ecclesiae Constantinopolitanae e codice Sirmondiano nunc Berolinensi, opera et studio Hippolyti Delehaye, Bruxellis, apud Socios Bollandianos, 1902, pp. 597⁴⁸ (12 aprilie), 604^40-50 (15 aprilie), 605²⁹ (16 aprilie), 608³²-609⁵ (17 aprilie), 612⁴⁵ (18 aprilie).

[3] Le calendrier palestino-géorgien du Sinaiticus 34 (X^e siècle), édité, traduit et commenté par Gérard Garitte, (Subsidia Hagiographica, 30), Bruxelles, Societé des Bollandistes, 1958, p. 201.

[4] Le Synaxaire arménien de Ter Israel, publié et traduit par G. Bayan, VII, Mois de Méhéki, (Patrologia Orientalis, tome XXI, fascicule 1), Paris, Firmin-Didot, 1927, pp. 301-303.

[5] Sancti Sabae Gotthi Vita et martyrium, în: Septimus tomus vitarum sanctorum patrum quæ a R.P.D. Aloysio Lipomano, episcopo Veronensi, ex præclaris auctoribus Græcis Latine’ redditis…, Romae, Vincentius Luchinus, 1560, pp. 72-74.

[6] Pietro Galesinius, Martyrologium Sanctae Romanae Ecclesiae usui in singulos anni dies accommodatum, Mediolani, apud Pacificum Pontium, 1578, pp. 120, 194; notationes 111 și 117; Caesare Baronio, Martyrologium Romanum ad nouam kalendarii rationem, et ecclesiasticae historiae veritatem restitutum, Romae, Ex Typographia Dominici Basae, 1586, pp. 163, 180.

[7] Hippolyte Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, în: Analecta Bollandiana, XXXI (1912), pp. 216-221. Dintre traducerile în limba română ale actului martiric, amintesc aici numai trei: Pr. Vasile Gh. Sibiescu, „Sfântul Sava Gotul. La 1600 de ani de la mucenicia sa”, în: Glasul Bisericii, XXXI (1972), 3-4, pp. 385-388; Pr. Ștefan Alexe, „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava «Gotul»”, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), 5-6, pp. 557-560; Pr. Ioan Rămureanu, Actele martirice, (Părinți și Scriitori Bisericești, 11), Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 319-324.

[8] H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, pp. 289-291.

[9] Bibliografia este foarte bogată, amintesc aici numai câteva titluri: Joseph Mansion, „Les origines du Christianisme chez les Goths”, în: Analecta Bollandiana, XXXIII (1914), pp. 5-30; Edward A. Thompson, „The Passio S. Sabae and Early Visigothic Society”, în: Historia, IV (1955), 2-3, pp. 331-338; E. A. Thompson, The Visigoths in the Time of Wulfila, Clarendon Press, Oxford, 1966, pp. 64-77; Petre Ș. Năsturel, „Les actes de Saint Sabas le Goth (BHG 1607). Histoire et archéologie”, în: Revue des Études Sud-Est Européennes, VII (1969), pp. 175-197 [republicat în: P. Ș. Năsturel, Études d’histoire byzantine et post-byzantine, édition par Emanuel Constantin Antoche, Lidia Cotovanu, Ionuț-Alexandru Tudorie, Ed. Istros, Brăila, 2019, pp. 723-732]; Pr. V. Gh. Sibiescu, „Sfântul Sava Gotul. La 1600 de ani de la mucenicia sa”, în: Glasul Bisericii, XXXI (1972), pp. 335-388; Pr. Șt. Alexe, „1600 de ani de la moartea Sfântului Sava «Gotul»”, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), 5-6, pp. 556-568; Pr. V. Gh. Sibiescu, „Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea)”, în: Ortodoxia, XXXI (1979), 1, pp. 146-159; Pr. Șt. Alexe, „Saint Basile le Grand et le christianisme roumain au IV^e siècle”, în: Studia Patristica, XVII/3 (1982), pp. 1049-1059 [studiul a fost tradus de Marius Portaru și publicat în: Emilian Popescu, Adrian Marinescu (eds.), Studia Basiliana. Închinare la 1630 de ani, vol. 2, Ed. Basilica, București, 2009, pp. 49-59]; Mario Girardi, Saba il goto martire di frontiera, testo, traduzione e commento del dossier greco, (Bibliotheca Patristica Iassiensis, 2), Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009; M. Girardi, „Dinamiche multietniche e interreligiose sul limes danubiano nel IV secolo: il martirio di Saba il goto”, Classica et Christiana, VII (2012), 1, pp. 117-141; Johan Leemans, „The Martyrdom of Sabas the Goth: A Historical and Literary Approach”, în: Peter Gemeinhardt, J. Leemans (eds.), Christian Martyrdom in Late Antiquity 300-450 AD. History and Discourse, Tradition and Religious Identity, De Gruyter, Berlin, 2012, pp. 201-223; Em. Popescu, „Sfinții Vasile cel Mare, Bretanion și Martiriul Sfântului Sava «Gotul»”, în: Em. Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. 1, Ed. Academiei/Ed. Basilica, București, 2018, pp. 623-645; Em. Popescu, „Cine a fost autorul actului martiric al Sfântului Sava «Gotul»? Considerații pe marginea unei ipoteze”, în: Em. Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. 1, pp. 646-659; Em. Popescu, „Sfântul Vasile cel Mare și teritoriul românesc”, în: Em. Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. 1, pp. 675-686.

[10] Găsim o aluzie la această realitate chiar în textul hagiografic, autorul precizând că Sfântul Sava trăia „în mijlocul unei seminții îndărătnice și perfide” [I.1].

[11] Căpeteniile militare ale tervingilor purtau titlul de „judecător” (iudex, ὁ δικαστής, kindins).

[12] Am revenit mai jos asupra chestiunii originii etnice a Sfântului Sava, asupra căreia nu există un consens în istoriografie.

[13] Născut către 311, în Goția nord-dunăreană, într-o familie de capadocieni capturați de goți în incursiunile acestora în Asia Mică din a doua jumătate a veacului al III-lea, lector și bun cunoscător al limbilor latină și greacă, Ulfila (în gotă „Micul lup”) a fost trimis într-o misiune la Constantinopol în primii ani ai domniei lui Constantius al II-lea (337-361). În cursul acestei șederi în Constantinopol, sub influența episcopului arian Eusebiu al Constantinopolului (338/339-cca 342), fost episcop de Nicomidia (cca 318-338/339), a adoptat arianismul moderat (homeean) și a fost hirotonit episcop (341). Revenit în Goția, a făcut numeroase convertiri, probabil traducând în această perioadă Biblia în limba gotă și creând un alfabet propriu. Cu acordul lui Constantius al II-lea, a trecut la sud de Dunăre, în Moesia, în preajma localității Nicopolis ad Istrum (astăzi Nikyup, în nordul Bulgariei), către 348, când s-a dezlănțuit o prigoană anticreștină în Goția. A rămas până la sfârșitul vieții liderul spiritual și politic al comunității fidelilor săi; a murit în 383, după condamnarea arianismului de către Teodosie cel Mare, prin edictul de la Tesalonic (Cunctos populos, 28 februarie 380) și prin hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381). Pentru informații suplimentare, a se vedea: M. Simoneti, „Wulfila”, în: Angelo di Berardino (ed.), Encyclopedia of Ancient Christianity, vol. 3, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2014, p. 957.

[14] Desigur, instituțiile, fizionomia, gradul de confort și civilizație din acest „oraș” (πόλις) al Goției nord-dunărene erau complet diferite de acelea ale unui polis grec sau ale unei civitas romane. Indiferent care era statutul acestor așezări umane, este evident că își păstraseră o largă autonomie și că existau instituții comunitare și o ierarhie socială.

[15] În acest izvor hagiografic, Imperiul Roman este desemnat drept Romania (ἡ Ῥωμανία) în două situații: prima dată când autorul se referă la refugierea lui Sansalas în „Romania” din cauza persecuției [IV, 1], același termen este folosit și în secțiunea care se referă la strămutarea moaștelor, precizându-se că moaștele „au fost trecute din țara barbară în Romania” (ἐκ τοῦ βαρβαρικοῦ εἰς τὴν Ῥωμανίαν) [VIII, 1]. Termenul apăruse în mediile creștine latinofone în veacul al IV-lea, fiind folosit pentru a delimita lumea romană și civilizația acesteia de lumea barbară (Barbaricum, τὸ βαρβαρικόν). Este surprinzătoare folosirea acestui termen într-un izvor redactat în limba greacă în veacul al IV-lea, de vreme ce el este preluat ceva mai târziu în sursele grecești, începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea, mărturie stând cronica lui Ioan Malalas și o inscripție din Sirmium, datând din 580. Folosirea acestui termen într-un izvor grecesc timpuriu ar putea constitui un argument în favoarea ipotezei că actul martiric originar a fost redactat în latină, la nord de Dunăre, și a fost tradus în greacă și prelucrat ulterior la Tomis, traducătorul preluând astfel și acest termen cunoscut mediilor populare creștine latinofone. Termenul a fost abandonat în secolul al XIII-lea, după ce occidentalii l-au folosit pentru a desemna Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261). Pentru mai multe informații, a se vedea: A. P. Kazdhan, „Romania”, în: A. P. Kazdhan et alii (eds.), Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford University Press, New York/Oxford, 1991, p. 1805.

[16] În Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane numele lui Atharidos a fost înlocuit cu acela al lui Athanaric, tradiția manuscrisă este însă clară și această substituție nu este necesară. Înlocuirea se explică printr-o intervenție a unui copist care a schimbat numele acestei căpetenii gote, de altfel necunoscute, cu acela mult mai celebru al lui Athanaric. A se vedea: Synaxarium ecclesiae Constantinopolitanae, 604⁴⁷ (15 aprilie), 608⁴¹ (17 aprilie). Încă un fapt se cuvine menționat: Sfântul Sava este prezentat în notițele Sinaxarului constantinopolitan drept un misionar și se precizează că a convertit pe mulți și le-a administrat botezul (πολλοὺς ἐπιστρέφων ἐβάπτιζεν – col. 608³⁹) sau că a devenit „mesagerul mântuirii multora” (πολλοῖς προόξενος σωτηρίας ἐγένετο – col. 604⁴⁴).

[17] Amintindu-i pe însoțitorii lui Atharidos („o ceată de tâlhari nelegiuiți”), călăii Sfântului Sava, autorul are în vedere probabil garda de onoare și de pază a unei căpetenii gote, fiind vorba de o instituție specifică populațiilor germanice (Gefolgschaft), amintită și de Ammianus Marcellinus pentru confederația tervingilor. A se vedea: Ammianus Marcellinus, Istorie romană, XXXI, 5, 6, studiu introductiv, traducere, note și indice de David Popescu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pp. 568-569.

[18] Autorul actului martiric insistă în mai multe rânduri asupra faptului că torturile nu au provocat nicio vătămare trupească, fiind vorba, foarte probabil, de topos-ul hagiografic al integrității trupului Sfântului martir (acest element – recurent în actele martirice – apare pentru prima dată în Pătimirea Sfântului Policarp). De asemenea, trupul său a rămas intact (ἄχραντον) și după moarte, martirul găsindu-și sfârșitul prin înec. A se vedea: J. Leemans, „The Martyrdom of Sabas the Goth…”, pp. 217-218.

[19] Actul martiric nu oferă informații suplimentare despre pătimirea preotului Sansalas. Fusese capturat de prigonitori în Marțea Luminată, când a fost surprins dormind în locuința sa, a fost torturat cu sălbăticie și ținut în lanțuri într-o căruță. Două zile mai târziu, în Joia Luminată, Sansalas a refuzat să-și salveze viața consumând carnea jertfită zeilor goților, rugând să fie crucificat sau să fie ucis într-un alt chip. Ultima informație despre Sansalas, oferită de autorul actului martiric, este aceea că rămăsese legat în lanțuri în timpul execuției Sfântului Sava. Unii cercetători sunt tentați să considere că și preotul Sansalas a avut o moarte martirică, deși nu deținem informații concrete, alții însă au formulat ipoteza că a supraviețuit prigoanei și că actul martiric a valorificat mărturia sa oculară.

[20] Despre acest aspect, a se vedea: J. Leemans, „The Martyrdom of Sabas the Goth…”, p. 219.

[21] În acest context, aș traduce τὸ σάϐϐατον prin „săptămână” (ca în Matei 28, 1; Marcu 16, 2 și 9; Luca 18, 12), nu prin „sabat”; dicționarele menționează și această accepțiune.

[22] Cel mai probabil, autorul se referă la un colegiu al preoților Bisericii din Goția, nu la acela al Bisericii din Scythia Minor. Este surprinzătoare tăcerea autorului privind implicarea episcopului tomitan Bretanion în transferarea sfintelor moaște.

[23] Iunius Soranus, „preastrălucitul comandant militar al Sciției” (ὁ λαμπρότατος δοὺξ τῆς Σκυθίας), originar din Capadocia, a fost cu certitudine destinatarul Epistolei 155 a Sfântului Vasile cel Mare, care, așa cum reiese din scrisoare, îi cunoștea pe sora și nepoții lui Soranus care locuiau în Cezareea. A se vedea: A. H. M. Jones, J. R. Martindale, J. Morris, The Prosopography of the Later Roman Empire, vol. 1. A.D. 260-395, Cambridge University Press, Cambridge, 1971, p. 848.

[24] Scrisoarea (τὰ γράμματα) Bisericii din Goția nord-dunăreană privind martiriul Sfântului Sava este menționată în Epistola 164 a Sfântului Vasile cel Mare, scrisă probabil în anul 374. În această epistolă, Sfântul Vasile cel Mare amintește despre existența unei „scrisori parvenite dintr-o țară îndepărtată, înfloritoare prin frumusețea iubirii, și despre un martir care a venit de la barbarii de la Istru, proclamând prin el însuși rigoarea credinței care domnește acolo”. Câteva rânduri mai jos, se referă la „furia barbară” și la diversele torturi ale persecutorilor, „la trupurile sfâșiate din cauza evlaviei” și la „lemn și apă ca la instrumentele desăvârșirii martirilor”, prin această ultimă formulare demonstrând cunoașterea împrejurărilor concrete ale martiriului Sfântului Sava. A se vedea: Saint Basile, Lettres, tome II, texte établi et traduit par Yves Courtonne, Les Belles Lettres, Paris, 1961, p. 98 (Ep. 164).

[25] Peter Heather, John Matthews, The Goths in the Fourth Century, (Translated Texts for Historians, 11), Liverpool University Press, Liverpool, 2011, p. 102.

[26] Episcopul Bretanion este considerat destinatarul Epistolelor 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare. A se vedea: Mihai Ovidiu Cățoi, „Tomisul și martirii din Gothia danubiană. Considerații pe marginea Epistolelor 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare”, în: Em. Popescu, M. O. Cățoi (eds.), Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani, vol. 3. Actele Simpozionului Comisiei Române de Istorie Eclesiastică, București-Cernica, 2-3 octombrie 2008, (Studia Basiliana), Ed. Basilica, București, 2009, pp. 430-452.

[27] Identitatea autorului Martiriului Sfântului Sava Gotul este un subiect de controversă în istoriografie; în mod evident, autorul era cleric cultivat și un remarcabil teolog, textul fiind scris într-o frumoasă limbă greacă. Cercetătorii l-au identificat pe autorul Pătimirii cu preotul Sansalas, cu arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, compatriotul Sfântului Vasile cel Mare, sau cu un alt misionar capadocian, un ieromonah numit Ascholius, ori cu episcopul Bretanion al Tomisului. Pentru mai multe informații, a se vedea studiile profesorului Emilian Popescu menționate supra (nota 9).

[28] Dacă admitem originea sa mixtă sau capadociană, ar fi mai lesne explicabilă insistența Sfântului Vasile cel Mare de a fi trimise în Capadocia, „în patrie”, rămășițele acestui martir care pătimise la nord de Dunăre.

[29] Pr. V. Gh. Sibiescu, „Sfântul Sava «Gotul»”, p. 367.

[30] Existența acestor nuclee ariene este îndoielnică dacă acceptăm ipoteza că Ulfila a fost ortodox cât timp și-a desfășurat activitatea la nord de Dunăre, printre goți, romanici și descendenții captivilor goților, în calitate de lector și episcop al Bisericii din Goția, și că s-a convertit la arianism numai după refugierea la sud de Dunăre.

[31] Audios, ascet mesopotamian și diacon din Edessa, a fost fondatorul unei secte rigoriste care a întemeiat mai multe mănăstiri în deșertul sirian. Din pricina antropomorfismului lor, întemeiat pe o interpretare literală a Scripturii, audienii au fost exilați de Constantius al II-lea în Sciția Mică, însă misionari audieni, în frunte cu Audius, au trecut Dunărea și, „pătrunzând adânc în interiorul țării goților”, i-au convertit pe mulți dintre goți. În Goția, Audius „a întemeiat și mănăstiri în sânul cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea a trăi în feciorie și o asceză deosebit de severă”; după moartea sa, conducătorul tagmei audienilor, Uranios din Mesopotamia, a hirotonit episcopi dintre goți, printre care și Silvanus, probabil un romanic. În timpul prigoanei lui Athanaric, în anii 370, audienii au fost alungați din Goția și au revenit în Siria (Epifanie al Salaminei, Împotriva celor optzeci de erezii, 70, în: Izvoarele istoriei României/Fontes Historiae Daco-Romanae, II. Scriptores Ab anno CCC usque ad annum M, ediderunt Haralambie Mihăiescu et alii, Ed. Academiei, București, 1970, pp. 173-175); așezămintele lor de pe malurile Eufratului, din munții Taurus sau din Palestina și Arabia au dispărut definitiv în veacul al V-lea. Ideile antropomorfite ale audienilor au renăscut în mediile monahale copte, ostile origenismului și teologiei lui Evagrie Ponticul. Pentru informații suplimentare, a se vedea: T. Orlandi, „Audiani”, în: A. di Berardino (ed.), Encyclopedia of Ancient Christianity, vol. 1, p. 289.

[32] Pentru a întări afirmația mea, nu voi aminti aici decât detaliul că preotul Sansalas se refugiase în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, în timpul „Marii Prigoane” a Bisericii din Goția și că revenise în satul său numai pentru a prăznui Paștile alături de păstoriții săi.

[33] Pr. V. Gh. Sibiescu, „Sfântul Sava «Gotul»”, p. 368.

[34] Sozomenos, Istoria bisericească, VII, 26, 6, în: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. 2, p. 229.

[35] Teodoret de Cir, Istoria bisericească, V, 31, 1, în: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. 2, p. 237.

[36] A se vedea: Saint Basile, Lettres, tome II, p. 98 (Ep. 164).

[37] Sozomen, Istoria bisericească, VI, 37, 13-14, tradusă de I.P.S. Iosif Gheorghian, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1897, p. 266.

[38] Pr. Șt. Alexe, „Sfântul Vasile și creștinismul românesc în secolul al IV-lea”, p. 55.

[39] Pe baza Parisinus graecus 1488 (sec. XI), ff. 157-158, pătimirea acestor sfinți goți a fost publicată de H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, pp. 215-216, traducerea în limba română în: Izvoarele istoriei creștinismului românesc/Fontes Historiae Daco‐Romanae Christianitatis, traduceri inedite din latină și greacă de Mihaela Paraschiv et alii, selecția textelor, studiu introductiv, notițe bibliografice, note și comentarii, indice de Nelu Zugravu, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008, pp. 752-753. Hervig Wolfram consideră mai plauzibilă ipoteza că acești martiri au fost victimele persecuției lui Athanaric din anii 370, deși au fost avansate alte posibile datări. A se vedea: H. Wolfram, The History of the Goths, translated by Thomas J. Dunlap, University of California Press, Berkeley/Los Angeles, 1988, p. 80.

[40] Această scurtă însemnare despre martirii goți a fost identificată de H. Delehaye într-o versiune a Sinaxarului constantinopolitan (Parisinus graecus 1587, sec. XII, f. 23), a se vedea: H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, p. 279, traducerea în limba română în: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. 2, pp. 726-727. Acești 26 de martiri probabil că nu erau exclusiv goți, unii poartă cu certitudine nume gote, alții antroponime de origine frigiană, capadociană și chiar siriană. A se vedea: H. Wolfram, The History of the Goths, p. 83. „Regatul” lui Wingurich a fost localizat de I. G. Coman în zona Buzăului, evidențiindu-se și apropierile fonetice dintre numele unuia dintre martiri (Wereka, lat. Verca) și toponimul „Berca”. A se vedea: I. G. Coman, „Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană și creștină în regiunea râului Mousaios-Buzău după mărturii patristice și arheologice”, în: † Antonie Plămădeală, Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. 1, Sectorul Cultural al Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983, pp. 241-242.

[41] Epifanie al Salaminei, Împotriva celor optzeci de erezii, 70, 15, 5, în: Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. 2, p. 175.

[42] E. A. Thompson, „The Passio S. Sabbae…”, p. 333. În această societate organizată în clanuri, a lua masa în comun era semnul apartenenței la aceeași comunitate, „un simbol și o confirmare a obligațiilor sociale reciproce”; cel care refuza acest act pierdea protecția comunității, se situa în exteriorul ei și devenea, prin urmare, proscris.

[43] Este limpede că torturarea și martiriul Sfântului Sava nu se petrec în apropierea comunității în care trăia Sfântul Sava.

[44] E. A. Thompson, „The Passio S. Sabbae…”, pp. 335-336.

[45] P. Ș. Năsturel, „Les actes de Saint Sabas le Goth…”, pp. 183-184.

[46] Alexandru Madgearu, „Războiul romano-gotic din anii 367-369”, în: Dumitru Țeicu, Ionel Cândea (eds.), Românii în Europa medievală (între Orientul bizantin și Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, Ed. Istros, Brăila, 2008, p. 83; Alexandru Popa, „Cu privire la problema așezărilor fortificate din aria culturii Sântana de Mureș-Černjahov”, în: Mousaios, V (1999), pp. 58-59.

[47] Gheorghe Diaconu, „Pietroasele”, în: D. M. Pippidi (coord.), Dicționar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pp. 467-468.

[48] P. Heather, „Fritigern”, în: Oliver Nicholson (ed.), The Oxford Dictionary of Late Antiquity, vol. 1, Oxford University Press, Oxford, 2018, p. 616.

[49] Umberto Roberto, „Making Peace with the Goths and the Burial of Athanaric in Constantinople (January 381): A Note on Jordanes, Getica 28”, în: Giovanni B. Lanfranchi, Simonetta Ponchia, Robert Rollinger (eds.), Making Peace in the Ancient World. Proceedings of the 7^th Melammu Workshop, Padova, 5-7 November 2018, (Melammu Workshops and Monographs, 5), Zaphon, Münster, 2022, pp. 142-145.