În ultimii ani, la inițiativa unor organizații sau instituții, în preajma sărbătorii Bunei Vestiri, s-au organizat manifestări care și-au propus să reafirme valoarea darului sfânt al vieții. Pregătirea teologică m-a învățat să privesc orice demers al unei ființe raționale ca fiind determinat de o cauză și realizat cu un scop și cred că oricine își permite răgazul de a medita asupra înțelesului noțiunii de viață se va alătura, măcar cu inima, activităților cuprinse, an de an, sub genericul Marșul pentru viață.
Într-un text scris de Mitropolitul Antonie Plămădeală, intitulat „Dumnezeu este viața. Viața este de la Dumnezeu”, într-o înșiruire logică era precizată concepția creștină despre viață. Autorul textului nu polemiza cu ideologia timpului, dar nici nu ezita să proclame superioritatea adevărului că viața vine de la Dumnezeu: „Așa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este și viața. Ea ne-a fost dată spre bucurie… (I Ioan 1, 4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viața dată de Dumnezeu, viața care este Dumnezeu? Cel care omoară este un ucigător de Dumnezeu. Nimeni până azi n-a creat viață. Viața se naște din viață, din Dumnezeu”[1].
Timpul a trecut și ideologiile s-au primenit, glisând ușor de la înțelegerea vieții ca rezultat al unui proces biologic, fizic, chimic și mecanic către o abordare strict economică a acestei realități. Astăzi nu se poate vorbi despre viață decât prin raportare la termeni precum: consum, forță de muncă, produs intern brut etc., totul regăsind-se în statistici minuțios alcătuite, unde viața fiecărei persoane este convertită într-o valoare materială. Dacă, până la un punct, o astfel de abordare este de înțeles la nivelul organizatoric al marilor colectivități, îngrijorător este faptul că și oamenii de rând își croiesc viața după aceleași principii. Deocamdată este pusă sub semnul întrebării viața celor care nu se pot apăra, despre care noi apreciem că n-avem puterea economică să-i întreținem, deși este evident că mijloacele materiale ale societăților contemporane depășesc cele mai mari realizări ale timpurilor trecute. În acest sens, semnalez ca emoționant și logic înscrisul de pe una dintre pancartele Marșului pentru viață din acest an: „Fiecare copil merită o zi de naștere”. Terifiant este, însă, gândul că ar putea urma și alte categorii sociale lipsite de apărare și care, apreciem noi, nu pot contribui la creșterea bunăstării generale.
Ispita nu este nouă, doar dimensiunile la care s-a ajuns sunt alarmante pentru o conștiință creștină. „Ca și cum numai de noi ar depinde să ne conservăm și înmulțim viața – zicea părintele profesor Dumitru Stăniloae – trăim într-o permanentă fierbințeală de a ne consolida existența, într-o grijă bolnăvicioasă de a nu scădea. Și-n vuietul acestei frământări și încordări, nu observăm că suntem robii unei amarnice iluzii, că în loc să ne întărim și înmulțim viața ne-o uzăm, ne-o slăbim, și atunci când ni se pare că am dobândit lumea, în groapă ne sălășluim”[2].
Adaptând dictonul atribuit filosofului antichității, Socrate, „mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc”, omului contemporan ar trebui să-i fie sugerată spre analiză dilema: muncesc ca să trăiesc sau trăiesc ca să muncesc. Să nu creadă cineva că aș avea ceva împotriva muncii, vreau doar să evidențiez actualitatea principiului evanghelic potrivit căruia „viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Matei 6, 25).
Cu privire la finalitatea acestui demers, apreciez că el ne este folositor, în primul rând, nouă, celor care, trăind într-o lume secularizată, resimțim din plin adevărul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). În al doilea rând, nutresc speranța că prezența timidă și stingheră a celor care nu au rutina unor astfel de ieșiri în public ar putea determina factorii responsabili să țină seama, în deciziile lor, de valoarea inestimabilă a vieții în general și a vieții umane în mod special.
Un prieten, fost coleg de liceu, implicat temeinic în activitatea economică, își manifesta nemulțumirea față de faptul că școala de astăzi nu-i pregătește suficient de bine pe tineri pentru piața muncii. Probabil că are dreptate, dar rostul principal al educației făcute prin intermediul învățământului, culturii sau cultului este de a ne pregăti pentru viață. Iar viața este mai mult decât munca, mai mult decât câștigul.
Știind că „furul nu vine decât să fure și să-njunghie și să piardă”, iar Mântuitorul Hristos a venit pentru ca oamenii „viață să aibă, și din belșug s-o aibă” (Ioan 10, 10), opțiunea nu poate fi decât categorică: viața este bucurie, viața are sens.
Pr. Oscar Frunză
Protopop al Protoieriei Focșani II
[1] Mitropolitul Antonie Plămădeală, „Dumnezeu este viața. Viața este de la Dumnezeu”, în Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Sofia, București 2011, p. 91.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Din mormânt viață”, în Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 397.
