Dacă atunci când ne mobilizăm să purcedem la drum, pentru a aduce slavă sfinților și pentru a păși pe locurile sfinte, avem în vedere – în general – Răsăritul creștin, vin și momente și contexte rânduite de Dumnezeu în care „chemarea” sfinților mărturisitori ai lui Hristos până la marginile pământului (Fapte 1, 8), posibilitățile actuale de călătorie, dorința de învățare pe tot parcursul vieții, precum și receptarea personală a istoriei Bisericii celei Una ne confirmă faptul că experiența pelerinajului creștin nu se limitează doar la această direcție.
Și spre Apus se deschid căi de rugăciune și de întâlnire cu sfinții, iar „Insula Sfinților”[1] – Irlanda – este unul dintre cele mai frumoase exemple. Sfântul Patriciu, Sfântul Columba, Sfântul Brendan Navigatorul, Sfânta Brigid de Kildare, Sfântul Kevin de Glendalough, Sfântul Ciarán de Clonmacnoise, Sfânta Ita și alte sute de sfinți cunoscuți cu numele sporesc slava adusă lui Dumnezeu în secolele V-VI, înrădăcinând pe acele meleaguri o tradiție monastică și o spiritualitate creștină ale căror mărturii și roade duhovnicești își află puterea nu doar în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii” lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 4).
Cu o viață religioasă marcată de ponderea confesiunilor creștine istorice: Romano-catolicism, Protestantism („Church of Ireland”) și Ortodoxie (cu cea mai mare dinamică în ultimii ani, datorată, de bună seamă, și imigrației unei importante comunități românești), Irlanda păstrează numeroase locuri și tradiții legate de viețile și lucrările minunate ale sfinților Bisericii începând cu secolul al V-lea, de la vechi mănăstiri și insule monastice până la izvoare, munți și drumuri de pelerinaj. În centrul acestei Tradiții se află Sfântul Ierarh Patrick, unul dintre principalii ocrotitori spirituali ai Irlandei, al cărui nume este purtat și de o recentă misiune ortodoxă întemeiată în orașul Clifden, pentru cinstirea cu deosebire a „sfinților irlandezi timpurii”[2], din primul mileniu.
Astfel, o călătorie spre vestul Europei poate deveni nu doar o excursie, ci și un început de drum ori o urmare a căii pe urmele sfinților care au modelat credința creștină și cultura irlandezilor, în patrie și acolo unde viața i-a purtat de-a lungul veacurilor, pentru a prinde noi rădăcini: în America, în Australia, în Argentina sau în Africa de Sud.
Socotit „luminător sau Apostol al Irlandei” în secolul al V-lea, tocmai pentru că s-a întors la poporul care îl ținuse în robie pentru a predica Evanghelia lui Hristos, Sfântul Patrick sau Patriciu – din lat. Patricius – așa cum este el pomenit în calendarul ortodox românesc, în data de 17 martie, este unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți din Apus, fiind cinstit cu o deosebită evlavie, dar și cu toată exuberanța unui popor care depășește granițele unui stat. Deși, în spațiul românesc, chipul, lucrarea și opera sa patristică au rămas, până astăzi, mai puțin cunoscute, această lipsă de familiaritate nu trebuie însă să ne facă să privim spre el ca spre un sfânt străin de viața și de Tradiția Bisericii noastre. Sfântul Patrick este, asemenea tuturor ce au primit „cununa vieții” de la „Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat” (Apocalipsa 2, 8) un sfânt al Bisericii celei Una, sfințită de Hristos și întinsă, sobornicește, până la „marginile lumii”.
Ortodoxia sa nu ne-a parvenit doar prin tradițiile aghiografice ulterioare, ci și printr-o scriere a sfântului, de o deosebită valoare teologică pentru înțelegerea credinței sale: Confessio – „Mărturisirea” sa de credință[3]. Similară, într-un anumit sens, celebrelor Confessiones ale Fericitului Augustin, această operă are caracterul unei mărturisiri personale înaintea lui Dumnezeu, în care experiențele decisive ale vieții sale – robia, întoarcerea la credință, chemarea la misiune și lucrarea sa în Irlanda – sunt înțelese ca etape ale lucrării providențiale a lui Dumnezeu.
În centrul acestei mărturisiri se află Dumnezeul Treimic: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Autorul nu vorbește despre Sfânta Treime ca despre o formulă abstractă, desprinsă de viața credinciosului, ci o mărturisește doxologic, ca pe temelia credinței și a adorării sale: „Căci nu există alt Dumnezeu și nici nu va exista vreodată și nici nu a existat vreodată, în afară de Dumnezeu-Tatăl. El este Cel ce nu a fost născut, fără de început, din care își are începutul orice început și care ține toate lucrurile întru ființă – aceasta este învățătura noastră. Și Fiul Său, Iisus Hristos, pe care-L mărturisim că a fost întotdeauna împreună cu Tatăl, înainte de începutul lumii, în chip spiritual cu Tatăl. El S-a născut într-un chip de negrăit înainte de orice început; și prin El au fost făcute toate lucrurile văzute și nevăzute. […] Iar El a revărsat asupra noastră din belșug pe Duhul Sfânt, darul și arvuna nemuririi, Care îi face pe cei credincioși și ascultători fii ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos. Acesta este Cel pe Care Îl mărturisim și Îl adorăm – un singur Dumnezeu în Treimea numelui sfânt”. (paragraful 4)[4]
Iată de ce, nu întâmplător, tradiția creștină irlandeză l-a asociat pe Sfântul Patrick și cu imaginea trifoiului, prin care taina Treimii ar fi fost explicată de Sfânt într-un limbaj simplu și accesibil celor chemați, prin propovăduirea sa, la credință. Cele trei frunze ale unei singure plante au devenit, în această perspectivă, o imagine a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și a unității dumnezeirii.
Pe locul în care Sfântul Patrick îi boteza pe păgâni (gaeli), a fost ridicată, în secolul al XIII-lea, Catedrala Sfântului Patrick – în prezent, Catedrala Națională a Bisericii Irlandei (Biserica anglicană). Până astăzi, aici se pot vedea piatra care a acoperit baptisteriul Sfântului Patriciu, precum și un prapur vechi, restaurat, cu chipul Sfântului Ierarh, ținând în mână un trifoi și un toiag arhieresc.
Este demn de amintit și că, sub pardoseala de la intrare, se găsește mormântul lui Jonathan Swift, cel mai cunoscut decan al catedralei și autor al celebrului roman satiric „Călătoriile lui Gulliver”, un fervent apărător al celor nedreptățiți și autor ale propriului epitaf îndemn: „Mergi, călătorule, și, dacă vei putea, imită-l pe cel care, după puterile sale, a fost un apărător neobosit al libertății!”.
„Sub aripa” catedralei funcționează cu succes cea mai veche școală din Irlanda, înființată încă din anul 1432: Saint Patrick’s Cathedral Choir School[5]. Corul de copii a cântat, alături de corul de bărbați al catedralei, la premiera mondială a celebrului oratoriu „Messiah” – care a avut loc la Dublin, în 1742 – sub bagheta compozitorului însuși, Georg Friedrich Händel. Și până astăzi, ei aduc jertfa glasurilor lor lângă altarul mare al catedralei, cu sprijinul profesorilor și al familiilor care îi susțin.
Așadar, drumul către Irlanda merită descoperit mai mult decât în sens geografic sau turistic. Este și un drum către o parte a memoriei creștine a Europei, către mărturia unor oameni care au făcut din credință, rugăciune și nevoință temelia vieții lor. Iar în centrul acestei mărturii se află același adevăr pe care Sfântul Patrick îl așază în miezul „Confesiunii” sale: Dumnezeul Cel Unul, mărturisit și proslăvit în Treimea numelui Său sfânt, „de la marginea pământului până la marginea cerului” (Marcu 13, 27).
Sfințenia, așadar, nu este legată de un certificat de naștere sau de un „neam ales”, ci de lucrarea harului lui Dumnezeu, în omul care răspunde cu dreapta credință, iese din perimetrul convențional al vieții sale și o face lucrătoare prin fapte. Pentru că Biserica lui Hristos nu este împărțită după hotarele popoarelor, nici sfințenia nu este moștenirea exclusivă a unui neam sau a unei părți de lume. În Împărăția lui Dumnezeu, deosebirile dintre țări și neamuri nu desființează unitatea Trupului lui Hristos, ci se adună în aceeași dreaptă mărturisire a credinței și în aceeași nădejde a mântuirii, ca și cele dovedite de Sfântul Patrick. De aceea, sfinții primului mileniu creștin, care au strălucit în ținuturi și vremuri îndepărtate, nu sunt pentru noi mai puțin ai Bisericii Ortodoxe decât cei ale căror nume și vieți au intrat de timpuriu în evlavia poporului nostru. Harul lui Dumnezeu nu cunoaște fruntarii geografice, iar slava sfinților nu este umbrită de distanțe sau epoci, întrucât toți aparțin aceluiași Trup tainic al lui Hristos prin mărturisirea neschimbată a credinței ortodoxe și prin faptele bune, edificatoare și mântuitoare pentru ei și pentru toți cei care le cer mijlocire.
De aceea, cred cu adevărat că Sfântul Patrick/Sfântul Patriciu aparține nu numai Irlandei, ci întregii Biserici a lui Hristos – sfântă, universală și apostolică. Este fiu al Bisericii nedespărțite în care Evanghelia a fost propovăduită neamurilor și în care sfinții, deși născuți în țări diferite și vorbind limbi diferite, au aceeași cetățenie cerească. Prin viața sa, prin curajul și suferințele sale, prin rugăciune, prin mărturisirile și prin neostenita sa lucrare misionară, Sfântul Patrick s-a făcut vas al harului lui Dumnezeu și luminător al unui popor care încă nu cunoscuse deplin lumina Evangheliei. Iar această lucrare nu este doar un episod al istoriei creștinismului irlandez, ci o mărturie despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a rodi în orice neam și în orice ținut.
Poate tocmai de aceea redescoperirea Sfântului Patriciu, dar și a altor sfinți din Apus și din Răsărit, este folositoare și pentru noi. Într-o vreme în care cunoașterea sfinților se poate restrânge cu ușurință la cercul celor mai apropiați de tradiția și de istoria propriului nostru popor, dar în care dorim să și participăm la pleroma Bisericii prin comuniunea cu tot mai mulți sfinți din spațiul „tradițional” ortodox, cunoașterea vieții și activității unui sfânt precum Patriciu ne amintește că Biserica este, prin însăși ființa ei, sobornicească. Nu există sfinți „ai altora”, atunci când vorbim despre sfinții Bisericii celei Una. Tuturor li se cuvine slavă! Sunt sfinții noștri, pentru că sunt ai lui Hristos, iar ceea ce Dumnezeu a lucrat în viața unuia dintre ei poate rodi spre folosul și zidirea tuturor.
De aceea, apropierea de Sfântul Patrick este mai mult decât un exercițiu de recuperare istorică ori o experiență culturală. Este un act de credință, de cinstire a sfinților, un act de recunoaștere a bogăției Bisericii și a lucrării necuprinse a harului lui Dumnezeu. Cel pe care irlandezii l-au primit ca pe apostolul și luminătorul lor se cuvine să fie primit și de noi ca părinte întru credință și ca mărturisitor al lui Hristos, vrednic de cinstire, de pomenire și de asumare ca ocrotitor. Iar dacă numele său a rămas mai puțin cunoscut în evlavia noastră, misiunea învățătorească actuală a Bisericii este datoare să-l lumineze în sinaxare și în cugetele credincioșilor.
Sfântul Patriciu nu este, așadar, un sfânt „străin” de spiritualitatea noastră, ci un sfânt pe care încă nu l-am primit și făcut îndeajuns de cunoscut în casa noastră. Unul dintre sfinții unui neam care au devenit, prin Biserică, sfinții tuturor. Avem libertatea, îndreptățirea și datoria ca viața, mărturisirea și lucrarea acestor sfinți să fie redescoperite și așezate acolo unde le este locul: în marea moștenire duhovnicească a Bisericii lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu și călăuzirea noastră către El.
Credem și mărturisim, potrivit cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, că: „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Sfântul Patriciu, ocrotitorul Irlandei și al irlandezilor credincioși de pretutindeni, rămâne unul dintre bastioanele mărturisirii lui Hristos la capătul de atunci al lumii locuite (oikoumene), un ocean de credință la marginea oceanului Atlantic, un apostol și un părinte duhovnicesc („născător în Duh”). Prin teologia sa: rugăciune, asceză, curaj mărturisitor și cuvânt stăruitor, predicat și în scris, Sfântul Ierarh Patrick de Armagh a sfărâmat idolii de piatră și de aur ai păgânismului, zidind în inimile oamenilor altarul nevăzut al Adevărului, surpând prin puterea Crucii duhurile rătăcirii și aprinzând prin focul de pe Dealul Slane cărbunele nestins al credinței unei națiuni, până la sfârșitul veacurilor.
Pr. prof. dr. Cristian Marius Dima
Director
Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” Buzău
[1] Numele de „Insula Sfinților” – Insula Sanctorum – se găsește în scrierile cronicarului irlandez Máel Brigte, în anii 1070, pe când acesta se afla în exil în Germania.
[2] A se vedea: <https://orthodoxpatrick.ie>.
[3] A se vedea: <https://www.confessio.ie>.
[4] Nu cunoaștem, în prezent, o traducere integrală, publicată în limba română, a lucrării „Confessio”, scrisă de Sfântul Patriciu. De aceea, am făcut traducerea textului teologic din limba engleză, disponibil pe <https://www.confessio.ie/>.
[5] A se vedea website-ul oficial al școlii: <https://www.stpatrickscathedralchoirschool.com>.
