Ca specie a „autoficțiunii” (alături de memorii, autobiografie, corespondență, convorbiri), a literaturii „subiective”, diarismul, cu sau fără dată, constituie un capitol special al istoriei literare. Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Monica Lovinescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Radu Petrescu, Mircea Eliade, N. Steinhardt, Livius Ciocârlie, Mircea Cărtărescu, Bartolomeu Valeriu Anania sunt doar câțiva autori români care au lăsat postumității pagini de jurnal și memorialistică. Bineînțeles, mărturisesc, orice referință la scrisul confesiv mă duce mai întâi cu gândul la neuitabilul Augustin, ierarhul Hipponei africane, Părinte al Bisericii de la finele Antichității târzii (secolul IV), a cărui sensibilitate sufletească a făcut din Confessiones una dintre marile cărți ale lumii. În timpurile noastre, poate Vladimir Nabokov, cu a sa Vorbește, memorie, este magnetul următorului gând despre literatura memorialistică. Eugen Simion s-a întrebat (și a răspuns convingător), într-o lucrare de referință, cât e adevăr și cât e ficțiune în jurnalul intim. Întrebarea pivotală a cărții lui E. Simion, el însuși autor de jurnal – Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, suna astfel: „Există o poetică a jurnalului?”. O altă interogație deosebit de stăruitoare mai cu seamă în lumea teoreticienilor literari a fost (și este) cea privitoare la intenționalitatea scriitorului diarist: pentru cine scrie, pentru sine sau pentru ceilalți? Însemnările lui sunt menite să-și trăiască nemurirea în sertar sau pe rafturile librăriei și, apoi, ale bibliotecilor? În jurnalul intim, autorul se limitează la o „discuție lăuntrică”, după sintagma lui Proust, sau îi cuprinde, printr-o fină mișcare a spiritului, și pe semenii săi contemporani sau postumi? La această parte secundă a întrebării a răspuns Michel Tournier care, în răspăr cu termenul intim, a vorbit despre jurnalul extim, un tip de scriere care își propune să nu dezvăluie nimic din ființa autorului ei, ci este îndreptată spre lumea exterioară, spre oamenii și realitățile ei. Lesne de intuit că specia jurnalului de azi și de mâine va îmbina cele două atribute. Este și cazul volumului de față, care își construiește „poetica” din aceste două priviri, interioară și exterioară.
Părintele Ioan Pintea, sacerdot ortodox în inima Năsăudului și carismatic director al Bibliotecii județene „George Coșbuc” din municipiul Bistrița, revine pe scena Literelor românești cu ediția îmbogățită a jurnalului său, sub auspiciile prestigioasei edituri ieșene Polirom. De numele și de personalitatea sa – fapt deja bine cunoscut – se leagă mirabila prietenie literar-creștină cu autorul Jurnalului fericirii, una dintre marile proze ale secolului trecut. Acum, din nou, parcă refuzând să părăsească spiritul intim și genuin al notațiilor diaristice, pe urmele marelui său prieten, „monahul Nicolae de la Rohia”, Ioan Pintea aduce o contribuție notabilă la tradiția din spațiul românesc a „literaturii amintirilor”. Și chiar dacă circumstanțele în care au fost plăsmuite cele două cărți diferă profund, fiecare își dă măsura valorii estetice în felul ei.
Fraze simple, clare, elegante, pline de adevăr fac deliciul lecturii. Autorul observă viața și o cântă. Îi vede frumosul, sacralitatea, oamenii și… cărțile. Da, oamenii și cărțile, pentru că acestea sunt cele două universuri în dialog care dau belșug de viață volumului scris de părintele Ioan Pintea. Amintirile au, mai mereu, legătură cu cărțile. Referințele literare sunt ca niște culori care hrănesc pictura spirituală a opului despre care vorbim. „Proximitățile” lui Ioan Pintea sunt: Dumnezeu, oamenii și cărțile, iar din aceste „apropieri” în duh („aproprieri”, le-ar fi numit părintele Andrei Scrima, în accepția contopitoare de realități însușite, făcute proprii) se nasc „mărturisirile” care dau savoarea acestui volum. Dintre oamenii „proximi”, unul anume articulează consecvent polifonia jurnalului: N. Steinhardt. Partenerul de dialog literar al lui Ioan Pintea din Primejdia mărturisirii este evocat și invocat la tot pasul, ca un spirit tutelar, ca o iradiere tainică în gândirea și în scrisul autorului. Reflecțiile părintelui Pintea au, fiecare aproape, această origine îngemănată (cuvântul îmi vine acum tot de la Fericitul Augustin, care, atunci când vorbește despre legea creștină capitală, o numește geminae caritas, Dei et proximi – iubirea îngemănată, față de Dumnezeu și față de aproapele), viața & cărțile, iar din cărți, iarăși o îngemănare cu totul fructuoasă: Cartea & cărțile, credința și cultura. Aceștia sunt cei doi plămâni prin care respiră, într-un eclectism bine temperat, natural aș zice eu, textul luminatului preot diarist de la Bistrița. Întâmplările (firești, nu senzaționale) ale vieții și oamenii din viața autorului, ideile lui de căpătâi, convingerile intime, frământul inimii sale, chiar nemulțumirile, aprig spuse uneori, primesc acest veșmânt imagistic de o poezie difuză, dar și de o discretă, oportună, eficientă pedagogie livrescă. Oameni, locuri, fapte, cugetări (de tipul, fascinant: „Memoria este depozitara timpului paradiziac”, p. 240), toate se lasă transfigurate cu subiectivitatea creatoare a celui care le evocă, purtându-ne pe claviatura lui sufletească și făcându-ne destinatarii unui mesaj subtil: chimia înaltă a vieții se constituie din gânduri, sentimente și Litere. Ca și la N. Steinhardt, de altfel, descoperim această abilitate, rod al inspirației superioare, fără îndoială, de a vedea în oceanul fascinant al culturii umaniste elementul care sprijină și dă o atât de necesară expresivitate credinței și teologiei. Să ne amintim, aici, cuvintele lui Boccaccio din Viața lui Dante: „teologia nu-i altceva decât poezia lui Dumnezeu”. Reflecțiile teologice (iată una dintre multele: „Măreția Liturghiei constă în faptul că Dumnezeu nu ne pune în situația să vorbim despre El, ci, supremă ofertă, să vorbim cu El”, p. 78), mărturie sinceră a jăratecului interior al autorului, sclipesc de prospețime pe parcursul cărții, fără a-și uita, niciuna dintre ele, sursa existențială, experiența, viața trăită. „Alexander Schmemann este teologul meu de proximitate”, scrie undeva, în Jurnal, Ioan Pintea, după ce a extras, pentru sine dar și pentru cititor, gânduri binefăcătoare din remarcabilul exponent al emigrației ruse a secolului XX. Texte fundamentale ale creștinismului, cel mai adesea dincolo de nuanțele confesionale, cu simțul curat al esenței lucrurilor, sunt revizitate cu privire nouă și șlefuite hermeneutic într-o manieră surprinzătoare, și totuși benefică, așezată, nutritivă pentru suflet. Persoane și personalități (filosofi, literați, profesori, savanți, preoți, enoriași, oameni simpli, laureați cu Nobel, Părinți ai Bisericii, oamenii Patericului, președinți, clasici, moderni, postmoderni ș.a.m.d.), fiecare și toți cu un rol în „piesa” universală a culturii, contribuie cu ceva la chimia de care vorbeam mai sus, la mesajul subiacent al cărții. Steinhardt este ubicuu, sprinten în gândire și tonifiant spiritualicește, așa cum îl știm: „Curajul fiind prima virtute a omului, să nu ne lăsăm. Luptați cu cenușiul!”. Și încă un exemplu, dintre atâtea care pot ieși din Proximitățile și mărturisirile părintelui Pintea. Autorul este și se declară un împătimit al lecturii. Și al relecturii. Știe de ce: o carte ne-recitită e o carte ne-citită. „Cucerit total de cartea lui C. S. Lewis, Surprins de bucurie. O citesc pe nerăsuflate. Peste câteva zile o reiau. Recitirea are ceva de exercițiu duhovnicesc, încât mă întreb dacă merită să citesc alte cărți. Am sentimentul pur și simplu că mă hrănesc. E ca pâinea și vinul, e ca împărtășania. Ești flămând, te satură; ești mâhnit, te fericește; ești bolnav, îți dă sănătate; ești cu lacrimi în ochi, ți le șterge; ești întristat până la moarte, te ia în brațe și te mântuiește. Senzația de bulimie, dar și de cititor săturat. O poveste cum numai C. S. Lewis știe să scrie. Cea mai amplă relatare despre căutarea Paradisului și dobândirea Bucuriei. O mare carte despre rătăcire, angoasă, iluminare și regăsire. C. S. Lewis: «Bucuria este starea serioasă a cerului»” (p. 292).
Și tot așa stă scris pe parcursul întregii cărți. Ioan Pintea a scris mai degrabă un jurnal extim care îl arată în cel mai intim mod cu putință pe el, omul, cititorul, preotul, scriitorul.
* Ioan Pintea, Proximități și mărturisiri. Jurnal, ediție revăzută și adăugită, Ed. Polirom, Iași, 2025.
Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă
este consilier eparhial la Sectorul Cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, parohul bisericii „Schimbarea la Față a Domnului”-Broșteni și profesor de Catehetică-Omiletică la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.
