Din lumina Sfintei Joi intrăm în întunericul Vinerii, ziua Pătimirii, Morții și Îngropării lui Hristos. În Biserica primară, această zi era numită Paștile Crucii, căci ea este, într-adevăr, începutul acelui Paște sau al acelei Treceri al cărei înțeles deplin ni se va descoperi treptat, mai întâi, în minunata liniște a Marii și Binecuvântatei Sâmbete, iar apoi în bucuria zilei Învierii.
Ziua întunericului
Dar, mai întâi, întunericul. Dacă am putea înțelege că întunericul Vinerii celei Mari nu este doar simbolic și comemorativ! Prea adesea contemplăm frumusețea și solemna întristare a acestor slujbe în duh de îndreptățire de sine și de autojustificare. Acum două mii de ani, oamenii cei răi L-au ucis pe Hristos, dar, astăzi, noi – creștinii cei buni – ridicăm morminte somptuoase în bisericile noastre; oare nu este acesta semnul bunătății noastre? Totuși, Vinerea cea Mare nu privește doar trecutul. Ea este ziua păcatului, ziua răului, ziua în care Biserica ne cheamă să înțelegem cumplita lor realitate și putere în lumea aceasta. Căci păcatul și răul nu au dispărut, ci, dimpotrivă, constituie încă legea fundamentală a lumii și a vieții noastre. Iar noi, cei care ne numim creștini, oare nu ne însușim atât de des acea logică a răului care i-a împins pe membrii Sinedriului iudaic și pe Ponțiu Pilat, pe ostașii romani și întreaga mulțime să-L urască, să-L chinuiască și să-L ucidă pe Hristos? De care parte am fi fost noi, cu cine ne-am fi aflat, dacă am fi trăit în Ierusalim, în vremea lui Pilat? Aceasta este întrebarea care ni se adresează prin fiecare dintre cuvintele slujbelor Sfintei și Marii Vineri. Ea este, într-adevăr, ziua lumii acesteia, este ceva real, nu simbolic; condamnarea este reală, nu simbolică, este o judecată asupra vieții noastre… Ea este descoperirea adevăratei firi a lumii, care atunci a preferat, și încă preferă, întunericul în locul luminii, răul în locul binelui, moartea în locul vieții. Condamnându-L pe Hristos la moarte, lumea aceasta s-a condamnat pe sine la moarte, iar în măsura în care primim duhul ei, păcatul ei, trădarea ei față de Dumnezeu, suntem și noi condamnați… Acesta este cel dintâi și înfricoșător de realist înțeles al Sfintei și Marii Vineri: o condamnare la moarte…
Ziua Răscumpărării
Dar această zi a răului, a ultimei lui arătări și biruințe, este, totodată, și ziua Răscumpărării. Moartea lui Hristos ni se descoperă ca moarte mântuitoare, pentru noi și pentru a noastră mântuire.
Ea este o moarte mântuitoare, pentru că este deplina, desăvârșita și suprema Jertfă. Hristos dăruiește moartea Sa Tatălui Său și ne-o dăruiește și nouă. I-o dăruiește Tatălui Său, pentru că – după cum vom vedea – nu există altă cale de a nimici moartea și de a-i izbăvi pe oameni de ea, și aceasta este voia Tatălui, ca oamenii să fie izbăviți de moarte. Nouă ne dăruiește Hristos moartea Sa, pentru că, cu adevărat, El moare în locul nostru. Moartea este consecința firească a păcatului, o pedeapsă imanentă. Omul a ales înstrăinarea de Dumnezeu, dar, neavând viață în sine însuși și prin sine însuși, el moare. În Hristos însă nu este păcat și, prin urmare, nici moarte. El acceptă să moară numai din iubire pentru noi. El vrea să-Și asume și să împărtășească până la capăt condiția noastră omenească. El primește pedeapsa firii noastre, așa cum Și-a asumat întreaga povară a naturii omenești căzute. El moare pentru că S-a identificat cu adevărat cu noi, pentru că a luat asupra Sa tragedia vieții omului. Moartea Sa este arătarea ultimă a compătimirii și a iubirii Sale. Iar pentru că moartea Sa este iubire, compătimire și împreună-pătimire, prin moartea Lui însăși natura morții este schimbată. Din pedeapsă ea devine un act luminos de iubire și de iertare, sfârșitul înstrăinării și al singurătății. Condamnarea este transformată în iertare…
Nimicirea morții
În cele din urmă, moartea lui Hristos este o moarte mântuitoare, fiindcă nimicește însuși izvorul morții: răul. Acceptând-o din iubire, dăruindu-Se pe Sine ucigașilor Săi și îngăduindu-le o biruință aparentă, Hristos arată că, în realitate, această biruință este înfrângerea totală și decisivă a răului. Pentru a fi victorios, răul trebuie să nimicească Binele, trebuie să se dovedească pe sine drept adevăr ultim al vieții, să discrediteze Binele și, într-un cuvânt, să-și arate propria superioritate. Dar, de-a lungul întregii Pătimiri, Hristos – și numai El – este Cel care biruiește. Răul nu poate să facă nimic împotriva Lui, pentru că nu-L poate determina pe Hristos să accepte răul ca adevăr. Ipocrizia se vădește ca ipocrizie, uciderea ca ucidere, frica drept frică. În timp ce Hristos înaintează în tăcere spre Cruce și spre sfârșit, în timp ce tragedia omenească este la apogeu, biruința Lui, victoria Lui asupra răului și slăvirea Lui devin tot mai evidente. La fiecare pas, această biruință este recunoscută, mărturisită și proclamată – de soția lui Pilat, de Iosif, de tâlharul cel răstignit și de sutaș. Atunci când moare pe Cruce, primind înfricoșarea cea mai de pe urmă a morții – singurătatea absolută (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?) – nu mai rămâne decât să se mărturisească: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. Astfel, această moarte, această iubire și această ascultare, această plinătate a vieții nimicesc ceea ce făcuse din moarte destinul universal. Și mormintele s-au deschis… Se ivesc deja primele lumini ale Învierii.
Aceasta este îndoita taină a Sfintei și Marii Vineri, iar slujbele ei o descoperă și ne fac părtași la ea. Pe de o parte, se stăruie necontenit asupra Pătimirii lui Hristos ca păcat al tuturor păcatelor, crimă a tuturor crimelor. De-a lungul Utreniei, citind cele douăsprezece Evanghelii ale Pătimirii, urmăm, pas cu pas, suferințele lui Hristos; la slujba Ceasurilor – care țin locul Dumnezeieștii Liturghii, căci interdicția de a săvârși Euharistia în această zi înseamnă că taina prezenței lui Hristos nu aparține lumii acesteia a păcatului și a întunericului, ci este Taina veacului ce va să fie – și, în cele din urmă, la Vecernie, slujba punerii în mormânt a lui Hristos, imnele și citirile sunt pline de acuzații solemne la adresa celor care, în mod voit și liber, au hotărât să-L ucidă pe Hristos, justificându-și crima în numele religiei lor, al loialității politice, al considerațiilor practice și al supunerii lor față de îndatoririle profesionale.
Pe de altă parte, încă de la începutul slujbei întâlnim jertfa iubirii care pregătește biruința cea de pe urmă. De la prima lectură a Evangheliei, care începe cu vestirea solemnă a lui Hristos: Acum a fost preaslăvit Fiul Omului și Dumnezeu a fost preaslăvit întru El (Ioan 13, 31), și până la stihirile de la sfârșitul Vecerniei, lumina devine din ce în ce mai vie și cresc lin nădejdea și încredințarea că moartea va călca moartea…
„Când ai fost pus în groapă nouă pentru toți, Izbăvitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat și porțile s-au zdrobit, mormintele s-au deschis, morții au înviat. Atunci și Adam cu mulțumire, bucurându-se, a strigat Ție: slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni”[1].
Și când, la sfârșitul Vecerniei, așezăm în mijlocul bisericii chipul lui Hristos în mormânt[2], când această zi ajunge la sfârșitul ei, știm că ne aflăm la sfârșitul îndelungatei istorii a mântuirii și a răscumpărării. Se apropie ziua a șaptea, ziua odihnei, Sâmbăta cea binecuvântată, și, odată cu ea, descoperirea Mormântului celui de viață dătător.
* Fragment din lucrarea Pr. Alexander Schmemann, „Holy Week – A Liturgical Explanation for the days of the Holy Week”, în: Orthodox Worship, nr. 3, Creswood, NY: St. Vladimir`s Seminary Press, 1961, 48 pag., traducere din limba engleză de Pr. prof. Daniel Dumitrică.
[1] Triodul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 559 – stihira a doua de la Stihoavna Vecerniei scoaterii Sfântului Epitaf [n. tr.].
[2] Scoaterea Sfântului Epitaf [n. tr.].
