Învierea lui Hristos – sensul vieții umane și izbăvirea de întristare
† C I P R I A N
prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei,
iubitului nostru cler și popor dreptcredincios:
har, pace, bucurie și ajutor de la Dumnezeu,
iar de la noi, arhierești binecuvântări
și creștineasca salutare:
Hristos a înviat!
Iubiți părinți slujitori și dreptcredincioși creștini,
După o pregătire duhovnicească de șapte săptămâni, cu post, rugăciune și fapte de milostenie, împlinite de fiecare după a sa putere, iată că a sosit și mult așteptatul Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau Sărbătoarea Paștilor, când creștinii ortodocși de pretutindeni, copleșiți de bucurie și entuziasm, se salută între ei cu cea mai frumoasă și concentrată mărturisire de credință: Hristos a înviat! / Adevărat a înviat!
Această aleasă și sfântă zi este cea dintâi mare sărbătoare creștină de după întronizarea Noastră ca Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei, când arhipăstorul de suflete are prilejul binecuvântat de a adresa păstoriților săi, după datină și datorie, un cuvânt de învățătură și de întărire în dreapta credință, cea întemeiată pe realitatea Învierii lui Hristos, pe care moșii și strămoșii noștri au mărturisit-o și apărat-o, în vremuri de restriște, cu prețul vieții, fiind convinși că, numai prin credință neîndoielnică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Răstignit și Înviat, însoțită de faptele bune și încălzită de harul Sfântului Duh, își vor mântui sufletele și vor moșteni Împărăția cerurilor.
Învierea lui Hristos din morți, adeverită de arătările Sale, care au fost experiate în mod real de un mare număr de membri ai comunității creștine din Ierusalim, în frunte cu Sfinții Apostoli, reprezintă evenimentul istoric extraordinar petrecut în urmă cu aproape 20 de secole, care a schimbat radical percepția omului cu privire la destinul său după moarte. Până la Hristos, lumea trăise sub semnul morții tragice și ireversibile, înțeleasă ca distrugere totală a ființei umane și trecere în neant; dincolo de pragul morții, nimeni nu mai întrezărea nimic, decât întuneric și neființă. Prin Înviere, însă, Hristos a eliberat lumea de sub teroarea morții și i-a deschis orizontul eshatologic al nemuririi.
Este adevărat că, din pricina neascultării protopărinților noștri Adam și Eva, Dumnezeu a îngăduit ca viața omului să fie curmată de moarte, ca plată a păcatului (cf. Romani 6, 23), dar a făcut aceasta în sens pedagogic, pentru ca răul să nu fie fără de sfârșit, ci limitat la condiția efemeră a vieții pământești; abia după trecerea în celălalt plan al existenței, prin despărțirea sufletului de trup, provocată de moartea biologică, omului i se deschide perspectiva veșniciei și speranța sălășluirii în lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Iar Cel Ce ne-a izbăvit pe noi din robia păcatului și a morții, o dată pentru totdeauna, a fost Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin Întruparea Sa din pururea Fecioara Maria, „a luat chip de rob, făcându–Se asemenea oamenilor,… S–a smerit pe Sine, ascultător făcându–se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Așa a binevoit Dumnezeu Tatăl, în Sfatul Preasfintei Treimi, ca unicul Său Fiu să fie dat spre moarte pentru păcatele oamenilor; pentru că o suferință născută din păcat, cum a fost aceea a lui Adam, nu se putea răscumpăra decât printr-o altă suferință, născută din iubire, cum a fost aceea a lui Iisus Hristos, pe care Și-a asumat-o de bunăvoie, pentru noi. Dar, întrucât El era nu numai Om, ci și Dumnezeu, moartea nu L-a putut stăpâni, deoarece era fără de păcat, și, astfel, cu moartea pe moarte călcând, a înviat ca un Dumnezeu Atotputernic, biruind puterea morții și a iadului, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Apostol Pavel să exclame, bucuros: „Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55), la care Sfântul Ioan Gură de Aur, trei secole mai târziu, avea să adauge: „Înviat–a Hristos și iadul a fost nimicit; înviat–a Hristos și viața stăpânește; înviat–a Hristos și niciun mort nu este în groapă; că Hristos, sculându–Se din morți, «s–a făcut începătură a învierii celor adormiți» (I Corinteni 15, 15)”.
Astfel, credința în învierea morților, fundamentată pe adevărul Învierii lui Hristos, a devenit comoara cea mai de preț a creștinilor, după Înălțarea Domnului la ceruri și întemeierea Bisericii în ziua Cincizecimii, pe care ei au apărat-o și transmis-o urmașilor nealterată, cu certitudinea că, fără această credință, viața omului pe pământ nu ar avea niciun sens. De aceea, marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, după ce s-a încredințat el însuși de Înviere, prin întâlnirea cu Iisus pe drumul Damascului, contrariat de neputința corintenilor de a se elibera de influența raționalismului filosofic păgân, avea să pronunțe acel silogism care face din actul Învierii argumentul unic și de netăgăduit al credinței noastre: „Dacă Hristos n–a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni 15, 14).
Hristos a înviat din morți ca să ne încredințeze că scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om este acela de a trăi veșnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor, și nicidecum de a f sortit pieirii sau distrugerii. Chiar dacă trupul se va întoarce, la un moment dat, în pământul din care a fost luat, știm că, la învierea cea de obște, acesta se va uni iarăși cu sufletul său nemuritor, pentru ca, împreună, să moștenească viața de veci, în ceruri, unde este cetatea noastră stătătoare (cf. Filipeni 3, 20; Evrei 13, 14).
Iubiți credincioși,
Vremurile tulburi pe care le trăim astăzi, din pricina accentuatei crize economico-financiare, cu consecințe dramatice în plan social, au indus, din nefericire, în sufletele oamenilor, o anumită stare de întristare și descurajare, foarte periculoasă din punct de vedere duhovnicesc. Pe zi ce trece, oamenii se confruntă cu tot mai multe necazuri, suferințe și încercări, dintre care cea mai cumplită pare a fi lipsa locurilor de muncă, motiv pentru care foarte mulți români, îndeosebi tineri, au fost nevoiți să apuce drumul pribegiei spre țări străine, în speranța unui trai mai bun. Însă, acest fenomen al migrației are consecințe dramatice în rândul familiei creștine tradiționale, a cărei unitate – altădată prețuită, în pofida sărăciei – astăzi, este relativizată și, chiar, desconsiderată, prin abandonarea cu prea multă ușurință a copiilor, care sunt tot mai vulnerabili în fața presiunilor și atacurilor ce vin din partea unei societăți secularizate. Dar, nu sărăcia materială constituie cea mai gravă problemă a lumii contemporane, ci slăbirea credinței, lipsa de sensibilitate față de lucrurile spirituale și împuținarea iubirii față de aproapele. În loc să-și îndrepte gândul și privirea spre Părintele ceresc, Care a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic [bun]” (Ioan 15, 5), omul contemporan și, din păcate, creștinul ortodox se lasă tot mai mult subjugat de preocuparea obsesivă de a-și rezolva singur problemele zilnice, doar cu priceperea și puterile sale proprii, excluzându-L pe Dumnezeu din viața sa. Desigur, noi nu putem desluși întotdeauna rațiunile pentru care Dumnezeu îngăduie să trecem prin suferințe și necazuri, dar suntem convinși că tot ceea ce ni se întâmplă are o logică, pe care, doar prin credință curată, nădejde neclintită și rugăciune smerită, o putem înțelege și accepta.
De aceea, când ne simțim sufletul invadat de sentimentul neputinței și al descurajării, să ne aducem aminte că și Hristos a trăit, ca Om, zbuciumul sufletesc al fricii în fața morții, când a rostit cuvintele: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. […] Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta [al suferinței]!”, dar, îndată, încredințându-Se cu smerenie voinței Tatălui ceresc, a adăugat: „însă, nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 38-39). De asemenea, să ne amintim de întristarea Ucenicilor și a mironosițelor femei, care, după îngroparea lui Iisus, stăteau ascunși de frica iudeilor, confuzi, dezorientați și dezamăgiți de sfârșitul tragic al Învățătorului lor. Fuseseră martori oculari la atâtea minuni săvârșite de Iisus, între care și trei învieri din morți, iar în preajma Sfintelor Sale Pătimiri, Mântuitorul îi avertizase cu privire la dramatismul evenimentelor ce urmau să se întâmple, zicându-le: „Voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura, dar – după toate acestea – întristarea voastră se va preface în bucurie… și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20, 22). Și cuvântul Mântuitorului s-a împlinit întocmai, căci, înviind a treia zi din mormânt, Iisus S-a arătat, rând pe rând, femeilor mironosițe și Apostolilor Săi, adresându-le cele mai frumoase și mângâietoare cuvinte: „Bucurați–vă!” și „Pace vouă!” (Matei 28, 9; Ioan 20, 21); iar celor doi ucenici, Luca și Cleopa, care călătoreau, în ziua Învierii, spre satul Emaus, aflat „ca la șaizeci de stadii depărtare de Ierusalim” (Luca 24, 13), Iisus le-a risipit orice urmă de întristare și îndoială cu privire la dumnezeirea Sa, la momentul frângerii pâinii (Sfânta Euharistie), când li s-au deschis ochii minții și au înțeles că „Străinul” care-i însoțise pe cale, tâlcuindu-le Scripturile (cf. Luca 24, 27), era Însuși Învățătorul lor Înviat.
Așadar, nimeni nu se poate împărtăși de bucuria și lumina Învierii, dacă nu-și va răstigni mai întâi patimile pe crucea Golgotei personale și nu va participa la ospățul credinței, adică la Sfânta Liturghie ce se săvârșește în această zi de sărbătoare a sărbătorilor, Sfintele Paști. Iar aceasta reiese și din rânduiala slujbei din noaptea Învierii, când preotul, înveșmântat în haine luminoase, invită pe credincioși să primească Sfânta Lumină, din făclia pascală frumos împodobită, care este însoțită de Sfânta Cruce, tocmai pentru a ne arăta că, prin cruce, a venit bucurie la toată lumea.
Iubiții mei fii sufletești,
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „cel ce iubește pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni și nu se întristează pentru cele vremelnice”[1], iar Sfântul Ioan Casian ne îndeamnă „să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde; să ne deprindem numai cu acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice și Apostolul: «Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău, iar întristarea lumii aduce moarte» (II Corinteni 7, 10); căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinței, e împreunată cu bucuria. De aceea, ea face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: «dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția» (Galateni 5, 22-23)”[2].
Din această perspectivă, prăznuirea cu strălucire și bucurie a Învierii lui Hristos trebuie să însemne, pentru fiecare, o reînnoire a credinței și o întărire în convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt în viața omului, ci Domnul Iisus, biruitorul morții și al iadului și izvorul vieții veșnice, căci, pentru noi, creștinii, Paștile (în ebr. pesah, iar în gr. pasha) înseamnă trecere de la moarte la viață, de la robia păcatului la adevărata libertate în Hristos, ca șansă și posibilitate de a săvârși binele, precum și trecerea de la starea de întristare la cea de bucurie, așa cum glăsuiește una dintre cântările noastre bisericești din noaptea Învierii: „O, Paștile, izbăvire de întristare! Că, astăzi, din mormânt, ca dintr–o cămară, strălucind Hristos, pe femei de bucurie le–a umplut, zicând: Vestiți Apostolilor!”[3].
Așezându-vă la inimă aceste gânduri, rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Răstignit și Înviat să ne izbăvească de duhul întristării și al grijii de multe și să reverse în sufletele tuturor pacea, bucuria și lumina Sfintei Învieri, ce izvorăște, an de an, din mormântul Său cel de viață purtător.
Îmi închei cuvântul cu îndemnurile Sfântului Apostol Pavel adresate creștinilor din Thessalonic și Colose: „Rugați–vă neîncetat!” și „Rămâneți întemeiați în credință, întăriți și neclintiți de la nădejdea Evangheliei” (I Tesaloniceni 5, 17; Coloseni 1, 23).
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și către Hristos Domnul rugător,
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, întâia sută, în Filocalia, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 70.
[2] Sfântul Ioan Casian, „Despre cele opt gânduri ale răutății”, în Filocalia, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008, pp. 146-147.
[3] Stihira a IV-a a Paștilor, în Penticostar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, p. 24.
