Uniți, găsim întotdeauna resursele supraviețuirii, dincolo de sincopele specifice unei epoci sau alteia. De aceea, orice tentativă de a „construi” un dezastru pe teritoriu românesc a început cu lansarea vălătucilor de ceață meniți să ne dezbine.
Credința a fost, de-a lungul timpului, un liant. Uniți, la umbra crucii, am parcurs orice drum, cu puterea pe care ne-a conferit-o numai existenţa în comunitate şi comuniune, conştiinţa integrării într-un grup de care nu ne-au legat tratate semnate de alţii în numele nostru, ci înrudirea după trup, grai şi suflet.
Privind, astăzi, în jur, mă întreb din ce motiv sunt lansate noi şi noi perdele de fum, semănând dezbinare şi ură, mai mult ca oricând? De ce este atacată credinţa, cu scopul de a-i atrage în luptă până şi pe cei mai smeriţi şi mai cuminţi dintre noi? De ce părem tot mai stingheri şi străini pe propriile meleaguri şi în propria casă?
Dacă, pe termen scurt, se va găsi vreun oportunist local să profite de pe urma confuziei provocate de ceaţa tot mai deasă, teamă îmi este că, odată cu trecerea timpului, se va dovedi că alte persoane, aflate, probabil, pe alte meleaguri, dacă nu s-au implicat direct, măcar au avut mari avantaje ca urmare a dezbinării create.
Într-un final, daunele pe care le-am tot produs, aruncând cu pietre în semenii noştri, în Biserică şi în alte instituţii, se vor mai putea repara? Iar când se va răspândi ceaţa, ce va mai rămâne în urmă, pe acest tărâm de care, adesea, nu suntem vrednici? (Pr. Alexandru Pripon)
