Infuzia poetică a frazelor lui A. Scrima, acest amestec încântător de estetism verbal, filozofie existențialistă și teologie profund înrădăcinată biblic, ne învăluie lectura încă din exordiul omiliei intitulate „Înaintați în ape adânci”[1] și dedicate pasajului din Evanghelie care relatează pescuirea minunată (Luca 5, 1-11). Înaintând către miezul de sens metaforic al acestui îndemn al lui Iisus adresat apostolilor pescari, predicatorul construiește mai întâi o analogie imagistică între viața omului și anotimpuri, articulând un paradox, ceea ce, știm deja, este instrumentul său discursiv predilect. Dacă toamna (momentul anului liturgic în care este rânduită această Evanghelie) este timpul unui aparent declin al naturii, după eflorescența abundentă din primăvară și recoltele verii, în ordinea spiritului este vremea începuturilor: anul bisericesc începe toamna (septembrie). Când natura materială se pregătește de odihnă, Dumnezeu ne cheamă către „un nou început, pentru o viață nouă, pentru o nouă naștere”. Ne este dată și o informație extrem de sugestivă, și anume că, în unele texte liturgice de origine siriacă, prima duminică a anului bisericesc este numită nașterea timpului, aluzie la actul creator primordial.
Enunțându-și, în treacăt, ca o invitație la co-itineranță adresată ascultătorilor, credința hermeneutică, conform căreia înțelegerea textului sacru este posibilă doar „dacă citim îndepărtând, unul după altul, vălurile care ascund mereu cuvintele lui Iisus”[2], Părintele Scrima străbate cu gândul până la „taina începutului”, recte la primul pas fondator al apostolatului, al confruntării misionare cu lumea aceasta grea de dificultăți, capcane și nesiguranță față de cuvântul Domnului. Momentul de început al trimiterii „în ape adânci” a discipolilor reprezintă și începutul aventurii noastre existențiale cu Iisus Hristos. Când se pregăteau să-și strângă instrumentele de pescuit, în urma unui eșec repetat, când „toamna” resemnării se așternea, Iisus îi cheamă la o viață nouă, la un nou început, trimițându-i către apele adânci: „Pentru apostoli, acum este începutul lumii. Ei țâșnesc în noutatea vieții și – fără să-și dea seama, acești sărmani păcătoși –, pentru că erau acoperiți de cuvântul lui Hristos, toată lumea avea să țâșnească împreună cu ei”. Verbul „a țâșni”, folosit de către predicator cu o excesivitate conștientă, sugerează impetuozitatea, neașteptatul, repeziciunea unei acțiuni, în contrast cu liniștea împrejurărilor în care se produce. Pe același portativ, al situației paradoxale de care aminteam, predicatorul meditează asupra condiției spiritului în genere: „în momentul în care natura scade, spiritul, pentru cel care I se dăruiește lui Dumnezeu, țâșnește pentru totdeauna. În ordinea spiritului, tinerețea se situează în față, nu înapoi. În spate ne stă tinerețea naturală, fizică, cronologică”. În proximitatea cugetării Sfântului Augustin, A. Scrima spune că, dacă Îi urmăm totdeauna lui Hristos, mergem către tinerețe, nu ne îndepărtăm de ea. Înaintăm către acea tinerețe sau frăgezime spirituală pe care ți-o dăruiește Cel ce a biruit moartea și a transgresat finitudinea în trupul Său. Omul care trăiește în ascultare și credință față de cuvântul lui Hristos a schimbat fundamental cârma existenței sale și calitatea ei, adică, așa cum Iisus Însuși a spus-o, „s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24). Pentru apostoli, clipa trimiterii lor de către Iisus în largul și în adâncul apelor a însemnat tăierea vieții în două, deopotrivă în sens cronologic și mai cu seamă metafizic-existențial. Într-o metafrază curajoasă, predicatorul dezvoltă ad inifinitum miezul de avânt al cuvintelor Domnului: „Înaintați în ape adânci, mergeți în larg, îndepărtați-vă de țărmurile familiare; depărtați, rupeți, încercați aventura, iată ce le spune ucenicilor cuvântul lui Hristos astăzi și până la sfârșitul lumii”. Și comentariul continuă, în progresie armonioasă, mai îndrăzneț, mai dinamic, mai deschizător de sens: „Există desigur țărmurile familiare […] există ceea ce ține în viață și în acest ciclu despre care vorbim (toamnă, iarnă, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.). Îmi cunosc peisajul, familia, reflexele umane, și brusc cineva vine și spune: «Du-te în larg, înaintează în ape adânci…». Știm toți că apele adânci sunt acele ape nesigure […] există puține șanse de scăpare. Apa adâncă nu poate fi stăpânită, pe când Dumnezeu chiar către ea ne cere să înaintăm, acolo rezidă azi începutul. De ce? Pentru că acolo este, spune Hristos, condiția fecundității voastre, condiția reușitei voastre”[3].
Autorul omiliei disecă, apoi, sentimentul încrederii, văzându-l ca pe un pivot semantic al fragmentului evanghelic tâlcuit. Suntem atenționați, cu subtilitate analitică, asupra acestui simțământ pe care-l folosim îndeobște ca pe un refren al vieții. La fiecare nou început, apelăm „la o altă resursă a sinelui”, spunându-ne: voi încerca încă o dată, trebuie să am încredere în mine. E o renaștere a puterii de a începe ceva, un exercițiu de voință mobilizatoare. Însă, întreabă cu pătrundere psihologică predicatorul, felul nostru normal de avea încredere nu este cumva „un alt fel de a rămâne închiși în noi înșine?”. În cazul lui Petru și al celorlalți apostoli pe care Domnul îi trimite cu nada cuvintelor vieții veșnice către apele adânci ale lumii, este vorba de un început total, definitiv, radical, despre o noutate absolută și permanentă, care „îi smulge pe Simon-Petru și pe însoțitorii lui din țărmurile lor familiare pentru a-i arunca până la capătul lumii, pe drumurile veșniciei”[4]. Acest gen de început nu face un pas, apoi se întoarce din drum. Cel care începe astfel nu intră într-o formă exterioară de viață din linearitatea logicii omenești. Viața trăită întru Hristos este un început perpetuu. Pornind de la etimologia franceză a cuvântului încredere, confiance, care se formează cu ajutorul prepoziției asociative con, împreună, Scrima arată că încrederea este o conjugare de energii, omul și Hristos, împreună, pecetluiesc acest început fără sfârșit. Con și fio (formă de participiu a verbului latin facio, a face), care l-au dat pe franțuzescul confiance, ar însemna că cineva devine, este făcut, format într-un anumit fel prin acțiune sinergică, al cărei agent nu este doar el însuși. În cazul lui Petru, făurirea de sine, încrederea se realizează – copleșitor, total, ireversibil – prin sau, mai bine zis, împreună cu verbul dumnezeiesc al lui Hristos: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). Acel reflex îndărătnic al gândirii omenești, deși prezent, este depășit prin triumful încrederii în cuvântul lui Hristos. „Zi numai cu cuvântul și servul meu se va tămădui”, a spus, cu același tip de încredere/credință biruitoare, sutașul din Capernaum (Matei 8, 8).
Începutul acesta sinergic este, așadar, o „evidență lăuntric orbitoare”[5] a faptului că nu mai sunt singur de acum înainte și că merg hotărât în apa adâncă a lumii acesteia, unde mă așteaptă chiar Hristos.
Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă
este consilier eparhial la Sectorul Cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, parohul bisericii „Schimbarea la Față a Domnului”-Broșteni și profesor de Catehetică-Omiletică la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău.
[1] André Scrima, „Avancez en eaux profondes”, în: Contacts. Revue française de l’orthodoxie, LVI (2004), 207, pp. 257-262, traducere din limba franceză de Pr. Marius Ciobotă.
[2] A. Scrima, „Avancez en eaux profondes”, p. 258.
[3] A. Scrima, „Avancez en eaux profondes”, p. 260.
[4] A. Scrima, „Avancez en eaux profondes”, p. 261.
[5] „cette évidence, éblouissante intérieurement”, A. Scrima, „Avancez en eaux profondes”, p. 261.
