Din punct de vedere cutumiar, cununia este o legătură naturală între bărbat și femeie, care are aspectul unui contract social, recunoscut de întreaga comunitate și menit să consfințească identitatea celor cununați ca fiind o unire cu caracter definitiv. Ea are implicații naturale, în sensul că, din punct de vedere biologic, atât bărbatul, cât și femeia se caută reciproc în vederea unei conviețuiri, nu doar pe suportul unei conexiuni fizice, ci și pe acela al unei conexiuni psihologice. Din acest punct de vedere, se remarcă mai multe studii care arată că psihoclinic bărbatul este sănătos atunci când se raportează la o femeie unică în viața lui, dar și femeia este echilibrată atunci când se simte apartenentă unui bărbat[1]. Această chestiune este acel ceva care împlinește oamenii, din punct de vedere psiho-spiritual, și le oferă o perspectivă optimă asupra existenței, precum și un sens al ei. Despre această nevoie universală a comuniunii cu o persoană din celălalt gen vorbește și psihologia modernă prin voci ca ale lui Wayne Grudem, John Piper, Michelle Lazar, Leonard Sax și alții.
Existența singulară, pentru a fi un succes existențial, trebuie să aibă o motivație spirituală de excepție, precum încredințarea vieții lui Dumnezeu sau consacrarea sub diverse forme, fie că sunt voturi monahale, fie că este un celibat clerical.
Dincolo de motivația naturală, legătura dintre bărbat și femeie are o componentă morală de excepție, asigurând și un anumit echilibru social. Dincolo de dimensiunea etică a acestei legături, morala consfințește pe plan colectiv, într-o formă omologabilă social, conviețuirea dintre bărbat și femeie.
Din punct de vedere creștin, Cununia este o Sfântă Taină. Ea este anticipată încă de la crearea omului, ca formă pluripersonală a condiției umane și ca unire orientată spre un scop spiritual determinat, după cum reiese din textul biblic, potrivit căruia nu se găsea nimeni mai potrivit pentru Adam decât Eva, persoana care a fost făcută din coasta lui.
Interpretarea acestui text este una complexă, pentru că se leagă de scopul pe care îl are omul de a se asemăna cu Dumnezeu. Iar această asemănare necesită și noțiunea de chip, care se referă la o structură a sufletului omului, care-l face compatibil cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Grigorie al Nyssei susține că „ajutorul pe potrivă”[2] este menit pentru atingerea acestei asemănări. Tot în referințele acestuia, caracterul de chip al lui Dumnezeu, pe care omul îl are, constă în pluripersonalitatea naturii umane, în sensul că umanitatea nu este reductibilă la un singur om, adică la o singură persoană, ci înseamnă o multitudine de persoane. Așa se justifică și porunca primită împreună: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți!” (Facerea 1, 28).
Verbul „a crește” indică nu o creștere fizică, ci una spirituală, în sensul că sufletul trebuie să se deprindă cu o anumită maturitate și desăvârșire în actul lui de a iubi. Creșterea presupune elevația unui caracter spiritual spre iubirea semenilor și a lui Dumnezeu. Așa cum corpul are o creștere de la naștere până la maturitate, tot așa și sufletul are o creștere, în sensul că se deprinde cu statornicia iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Verbul „a înmulți” înseamnă, în primul rând, înmulțirea binelui, adică a spectrului de fapte pe care îl face omul, nu doar într-un sens limitat, ci exprimabil prin tot registrul lumii văzute. Iar prin faptă bună se înțelege că un lucru se săvârșește în acord cu voința lui Dumnezeu, orientat după scopurile Lui.
În al doilea rând, „înmulțirea” se referă și la ceea ce se înțelege la modul comun, adică venirea pe lume a mai multor persoane din primii oameni, deci înmulțirea biologică. Despre această chestiune s-a discutat în mai multe rânduri în teologia primelor veacuri, dar și după aceea, pentru că era oarecum neclar modul în care ea se înțelege astăzi, fiind asociată cu afectele sau cu păcatul. Acest fapt este o concluzie asupra modului în care se nasc oamenii: în dureri și riscuri, ceea ce nu era propriu primilor oameni. Aceste chestiuni îi determină pe unii autori, precum Fericitul Augustin, să considere că păcatul strămoșesc este asociabil cu concupiscența[3], respectiv sexualitatea, și că de aici se înțelege că primii oameni nu ar fi putut pune în aplicare porunca înmulțirii dată de Dumnezeu în sens biologic, ci doar într-un sens spiritual și practic, de aprofundare a lucrărilor umane asupra lumii iraționale, pentru un profil antropomorfizat al acestora, de care amintește mai târziu Sfântul Maxim Mărturisitorul[4]. Dar, pe de altă parte, porunca înmulțirii trebuie să se refere și la o înmulțire biologică, altminteri nu ar mai fi avut rost diferențele organice de gen dintre Adam, ca bărbat, și Eva, ca femeie, ci ar fi putut să fie ambii asexuați ori de același gen. Însăși noțiunea de gen ar putea fi pusă la îndoială în această lumină interpretativă, ceea ce ne face să credem că porunca înmulțirii s-a referit și la înmulțirea genetică, precum și la diversitatea acesteia.
Această discuție conduce, mai departe, la felul cum poate fi înțeleasă sexualitatea în cazul primilor oameni, implicit la modul cum este concepută ea de Dumnezeu, sub ce formă și în ce rațiune. Părintele profesor Doru Costache aprofundează această discuție în articolul „Sfântul Maxim Mărturisitorul despre gen, căsătorie și sfințenie (Ambigua 10 și 41)”, unde strânge mai multe referințe și analize pe marginea acestei teme, ajungând la concluzia că sexualitatea primilor oameni era un act nepătimitor, adică neasociat cu vreo formă de adicție[5], și nici nu i se acorda o importanță atât de mare, precum cea care i se dă astăzi, încât să confiște tot centrul vieții și al preocupărilor umane.
Căsătoria este Sfântă Taină pentru că este o lucrare instituită de Mântuitorul Hristos; așadar, vorbim, în acest caz, despre o unire naturală care este ridicată într-un grad mai înalt de sfințenie. Scopul acesteia este sfințenia, căci legătura dintre bărbat și femeie devine un suport reciproc de dobândire a sfințeniei. Destinația fiecăruia nu este doar celălalt, ci Hristos și celălalt prin Hristos. Poate părea idealist acest mod de a privi lucrurile, însă sensul adevărat al Tainei Cununiei este dat de lucrarea lui Hristos. Întrebarea posibilă în acest caz este legată de felul cum se vor raporta bărbatul și femeia unul la altul, dacă admit o conștiință mai pronunțată a evlaviei. Cu alte cuvinte, este afectat gradul de intimitate psihologică dintre cei doi pe fondul unei evlavii mai mari?
Răspunsul la această întrebare este legat de conflictul intern dintre plăcere și vinovăție. Oamenii asociază adesea plăcerea și căutarea ei cu păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că afectele sunt niște porniri iraționale care s-au instalat în firea umană odată cu păcatul lui Adam[6]. Unul dintre afecte este plăcerea și căutarea ei, ea devenind o sursă de pătimire. În ceea ce privește căutarea plăcerii dintre bărbat și femeie, aceasta este o dependență naturală[7], căreia Hristos, în urma lucrării harului prin Taina Cununiei, îi dă o direcție constructivă pentru suflet, transformând-o dintr-un afect irațional într-un suport de zidire spirituală.
În modernitate, cuplurile tind să nu mai țină cont de unirea dintre bărbat și femeie în postura ei de Sfântă Taină, deoarece consideră suficientă relația naturală pentru a fi consfințită. Este acel tip de obiecție prin care partenerii, bărbat și femeie, consideră că nu au nevoie de vreo autoritate care să le consfințească legătura, ci simplul fapt că ei se iubesc, adică resimțirea reciprocă a unor sentimente, sunt semnalmentele suficiente pentru ca relația în sine să fie completă. Din acest motiv, multe cupluri tinere, și nu numai, nu mai cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a viețui împreună: pe de o parte, pentru că nu îi văd sensul, din cauza dezinteresului personal pentru un sens spiritual al vieții, și, pe de altă parte, pentru că nu îi văd utilitatea.
În primul rând, lipsa de sens se datorează faptului că plasează orice aparține unui sistem religios într-o postură inutilă. Lipsa de religiozitate este una dintre problemele actuale, cauzată de o educație defectuoasă, provenită din audiovizual, axată pe nonvalori și substituentă a literaturii scrise, a preciziei lingvistice și a coerenței în gândire. Tinerii își recrutează tot mai multe modele din ceea ce văd într-un spațiu imaginar al industriei cinematice și al personalităților notorii, evident excentrice, din lumea artistică sau avută. De aici adoptă obiective în viață, deplasate de spațiul lor personal, de specificul lor familial, de cadrul lor cultural și educațional, deplasate de mediul lor profesional și de plasamentul lor social. Din cauza aceasta, ei, trăind într-un plan imaginar, luptă pentru a atinge acel mod de a fi nerealist, măcar parțial realizabil, fapt ce pune în criză preocupările de bază: spiritualitatea, familia, tradiția, sensul, poporul etc. Acesta este motivul pentru care li se pare o redundanță, în mijlocul unei societăți axate pe consum, să-și pună o problemă considerată marginală, cum ar fi spiritualitatea lor, sau măcar să bifeze formal o tradiție din spațiul cultural din care fac parte. Pe fondul acesta, nu li se mai pare necesară căsătoria la biserică.
Al doilea motiv este legat de utilitarism și de preocuparea pentru a extrage un beneficiu maxim din orice acțiune socială. Dacă nunta este un eveniment bugetofag sau care solicită o prezență contingentă, atunci nu o vor mai face sau o vor amâna.
Aceste motive se explică prin absența credinței în Dumnezeu. Oamenii trăiesc cu iluzia că existența proprie este controlabilă de propria persoană și de nimeni altcineva, de aceea nu permit nimănui să se amestece în deciziile lor majore. Un motiv al necredinței este acela al surselor multiple despre definirea realității, adică un pluralism opinial despre ce înseamnă a fi. Aceștia, dacă dublează aceste convingeri cu o viziune materialistă, au în realitate puține motive pentru a înțelege că este necesară căsătoria înaintea lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină.
Ceea ce pune în valoare căsătoria ca Sfântă Taină este, pe lângă gestul formal de a veni la biserică și a solicita o asemenea slujbă când este cazul, conștiința prezenței lui Hristos în viețile noastre și faptul că evoluția vieții noastre se manifestă în funcție de El.
Cununia este o Taină nu pentru că Hristos conferă o derogare unei bucurii concupiscente, ci pentru aceea că devine ea însăși un motiv pentru reîntoarcerea la vocația omului de ființă spirituală, înțelegând mai bine că ea este analogia legăturii dintre Dumnezeu și oameni.
Pr. lect. univ. dr. Mihai Burlacu
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Justinian Patriarhul” din București
Foto: Dani Brodoceanu
[1] Wayne Grudem, Evangelical Feminism: A New Path to Liberalism?, Ed. Crossway, Wheaton, Illinois, 2006, p. 76.
[2] Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, în: Scrieri. Partea a II-a: Omilii exegetice, dogmatico-polemice și morale, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, trad. Pr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, pp. 51-52.
[3] Fer. Augustin, Despre folosul căsătoriei. Despre căsătorie şi pofta păcătoasă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2015, pp. 156-162.
[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie Libianul”, în: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 52.
[5] Pr. Doru Costache, „Sfântul Maxim Mărturisitorul despre gen, căsătorie și sfințenie (Ambigua 10 și 41)”, în: Altarul Reîntregirii, XXV (2020), 2, pp. 50-52.
[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie Libianul”, p. 41.
[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie Libianul”, p. 42.
