Dimensiunea cosmică a Jertfei Crucii

„Făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale”, între cele pământești și cele cerești (Coloseni 1, 20), Mântuitorul Iisus Hristos a primit să fie răstignit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți” (Ioan 11, 52). Meditând la acest cuvânt evanghelic, Ipolit Romanul (170-236) spune că Hristos, „întinzându-Și cele două sfinte mâini ale Sale pe Cruce, a desfăcut două aripi, cea dreaptă și cea stângă, chemând la El pe toți credincioșii și acoperindu-i cum își apără mama puișorii [cf. Matei 23, 27]”[1]. La rândul său, Sfântul Chiril al Ierusalimului învață că Domnul „Și-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă marginile lumii”[2]. Iar Sfântul Atanasie cel Mare, în celebrul său tratat „Despre întruparea Cuvântului”, scrie că „dacă moartea Domnului este preț de răscumpărare pentru toți [cf. I Timotei 2, 6], iar prin această moarte se surpă peretele din mijloc al despărțiturii [cf. Efeseni 2, 14] și se face chemarea neamurilor la mântuire [cf. Matei 24, 14; 28, 19; Luca 2, 32; Fapte 9, 15; 11, 18; 14, 27; 28, 28; Romani 1, 5; Galateni 1, 16]”, Hristos a suferit să moară pe Cruce având mâinile întinse pentru „ca prin una să atragă pe poporul cel vechi [Israel], iar prin cealaltă pe cei dintre neamuri [popoarele idolatre], și pe amândoi să-i unească întru Sine [cf. Efeseni 2, 15]”[3].

Într-adevăr, prin desființarea acelor ziduri despărțitoare (cf. Efeseni 2, 14) de natură lingvistică, etnică și, bineînțeles, religioasă, ce s-au ridicat de-a lungul istoriei în sânul neamului omenesc născut din Adam[4], Domnul împacă întru Sine realitatea orizontală a lumii, care îl separa pe vechiul Israel de celelalte popoare, și realitatea verticală a ei, care înstrăina întreaga umanitate de Dumnezeu.

Întinzându-Și mâinile pe Cruce, Hristos a reunit în Jertfa Sa popoarele despărțite ale lumii, a căror înstrăinare era semnul cel mai evident al căderii umanității sub domnia dualității și multiplicității, pentru a le aduce la unitatea spirituală de dinaintea căderii lui Adam. Adică în orizontul credinței „dată sfinților, pentru totdeauna” (Iuda 1) și în câmpul energetic al aceleiași închinări legitime în Duh și în Adevăr. Această rațiune de natură antropologică a Jertfei de pe Golgota este evocată adeseori în imnografia sfintelor slujbe din Postul Mare: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului [cf. Psalmul 73, 13], Hristoase Dumnezeule; pe Cruce Ți-ai întins preacuratele Tale mâini, adunând toate neamurile cele ce grăiesc: «Doamne, slavă Ție»”[5]; „Întinsu-Ți-ai palmele și ai împreunat cele depărtate de demult; iar cu înfășurarea giulgiului, Mântuitorule, și cu mormântul ai dezlegat pe cei legați, care strigau: «Nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne»”[6].

Este fundamental să conștientizăm că Jertfa de pe Golgota a făcut posibilă adunarea tuturor oamenilor și a tuturor neamurilor pământului în același orizont existențial al comuniunii cu Cerul. Totodată, a făcut posibilă și restaurarea Cosmosului dislocat, ajuns în robia deșertăciunii prin căderea lui Adam (cf. Romani 8, 20-22).

Regăsindu-și adevăratul său centru în Cruce, Cosmosul devine mediul transparent ce reflectă lumina cea neînserată și pururea fiitoare a Învierii. Fiindcă însăși forma Crucii, cu cele patru dimensiuni și direcții ale ei, semnifică faptul că Mielul lui Dumnezeu înjunghiat este și Logosul/Cuvântul creator și Centrul întregului Univers, fără de Care toate lucrurile s-ar prăbuși în neant. Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa (335-395), „de la Cruce, a cărei formă se împarte în patru, dându-ne să socotim, plecând dinspre centru, spre care converge totul, patru prelungiri, învățăm că Cel ce a fost întins pe ea în clipa plinirii planului dumnezeiesc prin moartea Sa e Cel ce unește strâns și armonizează cu Sine Universul, aducând prin porunca Sa la un singur acord și la o singură armonie feluritele firi ale făpturilor”[7]. Sesizăm că, în viziunea acestui prestigios reprezentant al tradiției teologice capadociene, Crucea simbolizează unitatea Cosmosului prin unirea celor patru puncte cardinale ce-i dau formă și consistență: axa verticală miazăzi-miazănoapte leagă Cerul de pământ și, mai departe, chiar de iadul în care zăcea Adam, în timp ce transversala apus-răsărit acoperă și orientează pascal întreaga întindere a lumii materiale.

Pom al vieții din care izvorăște seva dătătoare de viață a Jertfei Mielului ceresc, Crucea înfiptă pe culmea Golgotei devine cu adevărat acel axis mundi care, potrivit enunțului biblic, dă sens întregii creații: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și, iată, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Înălțat pe Cruce ca pe un tron împărătesc, Logosul întrupat stăpânește peste întregul Univers, asumându-l ca „ogor” al Său (cf. I Corinteni 3, 9; a se vedea și Matei 13, 23) pentru a-l restaura și a semăna în cuprinsul lui germenii vieții veșnice. Iar Biserica mărturisește despre această dimensiune cosmică a Crucii prin întreaga sa slujire liturgică și sacramentală. Iată ce auzim cântându-se la una dintre sfintele slujbe ale perioadei liturgice prepascale: „Cel ce Ți-ai întins pe Cruce mâinile și ai adunat cele patru margini ale lumii; Cel prin Care am aflat intrare la Tatăl, Fiule al lui Dumnezeu, pe Tine toți Te slăvim”[8].

Fiii evlavioși ai Bisericii recunosc în substanța teologică a unor astfel de exclamații liturgice imaginea cosmică a Tainei Logosului creator din cateheza apostolică: „Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, ca să puteți înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea, și lungimea, și înălțimea, și adâncimea [scil. dimensiunea infinită a planului lui Dumnezeu cu lumea; cf. Romani 8, 39], și să cunoașteți iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaștere, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17-19).

Moartea lui Hristos pe Cruce este un eveniment istoric de proporții cosmice, căruia în zadar i-am căuta cauze pur exterioare: ura iudeilor, trădarea lui Iuda, slăbiciunea/lașitatea guvernatorului roman Pilat. Faptul central ce trebuie sesizat este părăsirea Fiului Omului de către Cel întru Care Își întemeia întreaga existență. Căci El moare cu acest strigăt de o profundă tristețe: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27, 46; a se vedea și Marcu 15, 37; Evrei 5, 7). Aici se cuvine să ne aducem aminte de un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia, în timpul agoniei pe care a trăit-o înainte de a-Și da Duhul, Împăratul slavei Și-a lăsat firea omenească „privată de lucrarea Lui, ca să-i arate slăbiciunea și să-i adeverească realitatea. Altădată o acoperă, ca să afli că nu era om simplu”[9].

Fiul Omului primește moartea cu frică și cutremur: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. […] Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă, nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 38-39). Învățăm din această mărturie evanghelică adevărul de credință că Domnul nu voia să-Și pună în lucrare puterea pe care o avea ca Dumnezeu împotriva planului veșnic de mântuire a lumii. Cum spune părintele Dumitru Stăniloae, „frica de moarte i-a fost așa de mare, că a putut ruga pe Tatăl de e cu putință să-L scape de ea, deși știa că nu este cu putință fără să renunțe la mântuirea oamenilor. Dar faptul că nu fuge din frica de moarte pur și simplu, ci Îl roagă pe Tatăl să-L scape de ea, de este cu putință, arată că El e mai tare decât această frică și nu Se lasă dus de puterea ei la fuga de moarte, ci se supune voii lui Dumnezeu, de care știa că Îi cere să moară”[10]. Iar cuvântul „Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19, 30) desemnează momentul culminant al împlinirii „celei mai mari opere a iubirii lui Dumnezeu față de oameni și a umanității asumate în Fiul lui Dumnezeu și a tuturor celor ce se unesc cu El ca om, față de Dumnezeu”[11].

Nestricăcios și nemuritor chiar și după firea Sa omenească, pe care a îndumnezeit-o, Adam cel nou S-a supus de bunăvoie consecințelor întrupării, devenind și Omul durerilor din viziunea profetului Isaia (53, 3). Deșertându-Se de slava dumnezeiască (cf. Filipeni 2, 7), Fiul veșnic al lui Dumnezeu a introdus în Ipostasul Său întreaga decădere a firii omenești pustiită de păcat. Or, aceasta înseamnă că Și-a însușit întreaga realitate istorică în care s-a petrecut nașterea Sa din Fecioara Maria. De aici faptul că viața Lui pământească a fost o continuă experiență a smeririi, prin voința Sa omenească primind ceea ce era potrivnic firii umane nestricăcioase și îndumnezeite: foamea, setea, oboseala, durerea, suferințele, disperarea și, în sfârșit, moartea violentă pe Cruce.

Meditând la acest adevăr de credință, Părinții Bisericii învață că tocmai ceea ce-L deosebește pe Fiul de Tatăl și de Sfântul Duh Îl unește în mod tainic cu noi, oamenii. Iar ceea ce deosebește firea Sa omenească de ceilalți oameni constituie faptul cuprinderii naturii umane în Persoana Logosului întrupat. Înomenirea Fiului înseamnă că ceea ce este specific firii umane a Celui născut prin harul Mângâietorului din Fecioara Maria se unește cu ceea ce este specific Persoanei dumnezeiești a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, constituind Ipostasul unic al Logosului dumnezeiesc întrupat. Altfel spus, trăsăturile distinctive ale firii Sale umane și ceea ce este specific naturii Lui dumnezeiești constituie însușirea comună a aceleiași Persoane – Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Or, aceasta înseamnă că Ipostasul Fiului înomenit nu-Și poartă propria fire umană ca pe un fel de veșmânt exterior și străin, în care Și-ar ascunde firea dumnezeiască. Ceea ce face posibil ca Cel adus de către mai-marii lui Israel în fața guvernatorului roman Pilat din Pont să poată fi desemnat drept Omul cu totul specific și inconfundabil (cf. Ioan 19, 5) este tocmai amprenta personală absolut autentică a unicului Ipostas al Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire. Desigur, astfel de precizări dogmatice au darul de a ne ajuta să participăm în har și adevăr la Jertfa Crucii.

Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Logosul creator întrupat „este «om» [Ioan 9, 11], nu numai pentru a fi accesibil prin trup trupurilor – altfel ar fi inaccesibil pentru necuprinderea firii Lui –, ci și ca să sfințească prin Sine pe om, ca Unul Care a devenit un aluat pentru toată frământătura[12] […] și ca Unul Care a unit cu El tot ce era osândit, ca să-l elibereze de osândă, făcându-Se totuși pentru toți toate câte suntem, afară de păcat [cf. Ioan 8, 46; I Petru 2, 22; II Corinteni 5, 21; I Ioan 3, 5]; trup, suflet, minte prin care a venit moartea. Toate acestea în comun sunt Omul sau Dumnezeu Cel văzut, cunoscut ca atare de înțelegerea noastră. El este Fiul Omului [cf. Matei 8, 20; 12, 40; 24, 30; Luca 9, 58; Ioan 3, 14; 5, 27; 13, 31] pentru Adam și pentru Fecioara dintru care a venit; din acela [Adam] ca din Protopărintele, iar din ea ca dintr-o Maică [cf. Luca 1, 43], întrucât S-a supus legii de a avea o maică, dar nu și legii nașterii”[13].

Mântuitorul Iisus Hristos acceptă să Se jertfească pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire într-un mod cu totul liber, ca Unul Care avea toată puterea să Se sustragă înfricoșătoarelor suferințe și morții pe Cruce (cf. Ioan 10, 17-18). Credincioși perspectivei deschise pentru conștiința umană de către Sfinții Evangheliști, imnografii Răsăritului ortodox au înțeles că experiența teribilă a morții Domnului, cu înfricoșătoarele suferințe care au precedat-o, departe de a-I fi fost impusă din exterior ca fatalitate implacabilă, are caracterul unei junghieri nesilite, pe care o îndură pentru mântuirea și împăcarea lumii cu Dumnezeu. Iată un exemplu doar în acest sens: „Hristos este Paștile cele mari și cinstite [cf. I Corinteni 5, 7], mâncat ca pâinea și junghiat ca un miel; pentru că El Însuși S-a adus jertfă pentru noi. Deci toți ne cuminecăm în taină cu Trupul și Sângele Lui în dreaptă credință”[14].

Este de netăgăduit că Jertfa Crucii se întemeiază pe ascultare și iubire: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18). Or, tocmai această junghiere de bunăvoie, pe care Mielul ceresc o primește dintr-o „iubire nebună” pentru om, cum ar spune Sfântul Nicolae Cabasila[15], constituie pentru imnografii Răsăritului ortodox principiul ultim al îndreptării și răscumpărării lumii căzute. „Junghierea cea de voie a Stăpânului văzând-o Preacurata și Fecioara, tânguindu-se, grăia, lăcrimând: «Fiule preadorite, cum ai primit să mori? Și cum ai fost omorât în mijlocul tâlharilor, Cel ce din fire ești Dumnezeu drept? Preaslăvesc, Fiule, îndelungă-răbdarea Ta»”[16].

Conștienți că Jertfa Crucii are ca temei libertatea și ascultarea Fiului față de Părintele ceresc, poeții misticii liturgice și sacramentale răsăritene recunosc în Hristos atât pe Mielul tăcut ce Se aduce spre junghiere, din viziunea profetului Isaia, cât și pe Cel prin Care toate s-au făcut, din prologul Evangheliei de la Ioan. Iată un exemplu dintre atâtea și atâtea posibile, în care conștiința ortodoxă se pronunță atât de expresiv cu privire la Taina lui Hristos: „Ca o oaie spre junghiere Te-a văzut proorocul, Cuvântule al lui Dumnezeu, și ca pe un miel care nu se împotrivește nicidecum, nici nu strigă; pentru că de bunăvoie ai îndurat să fii răstignit, ca să mântuiești, ca un Îndurat, pe cei ce cu voia au greșit”[17].

Dacă Mântuitorul Iisus Hristos S-a înălțat pe Cruce ca să-i adune pe oameni în unitatea plenară a iubirii Sale, aceștia trebuie să-și găsească și să-și pună într-o continuă lucrare propria unitate ființială, înălțându-se „din putere în putere” (Psalmul 83, 8) și „din slavă în slavă” (II Corinteni 3, 18) împreună cu Biruitorul iadului și al morții veșnice. De altminteri, cu această nevoie ființială de căutare a unității lăuntrice începe și pelerinajul Postului Sfintelor Paști. Căci, prin mijlocirea pericopelor evanghelice ale celor trei Duminici din perioada pregătirii pentru începerea marelui pelerinaj liturgic și mistic ce are ca punct culminant praznicul Învierii Domnului – a Vameșului și a Fariseului (cf. Luca 18, 10-14), a Întoarcerii Fiului risipitor (cf. Luca 15, 11-32) și a Înfricoșătoarei Judecăți (cf. Matei 25, 31-46) –, Biserica ne cheamă să facem efortul de a ne însuși sau pune în lucrare trei dintre virtuțile sau puterile sufletești ce definesc personalitatea adevăratului creștin: smerenia ca renunțare la patima idolatrizării de sine (cf. Luca 17, 10), curajul eroic de a-și veni în fire din starea ucigătoare a risipirii de sine și a se întoarce de îndată la „partea cea bună” a existenței (cf. Luca 10, 42) și, în sfârșit, iubirea milostivă față de semeni (cf. I Ioan 4, 11-21)[18].

Pe tot parcursul Postului Sfintelor Paști, Biserica ne chemă la o continuă răstignire duhovnicească (cf. Galateni 2, 20; 5, 24), iar aceasta înseamnă ieșirea din perimetrul sfâșierii lăuntrice și degradării spirituale pe care o provoacă păcatul și patimile. Numai așa putem dobândi harul de a urma calea împărătească a Crucii împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, coborând împreună cu El în infernul răului ce ne cotropește ființa, pentru a învia și a ne înălța duhovnicește „din moarte la viață și de pe pământ la Cer”, cum cântăm în noaptea de Paști. Acesta este sensul ultim al chemării pe care Domnul ne-o adresează prin mijlocirea pericopei evanghelice a Duminicii de la mijlocul Postului Mare: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Potrivit credinței ortodoxe, moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce este misterul atotcuprinzător prin care moartea fiecărui om devine un eveniment al cărui sens ține de realitatea ultimă. Într-adevăr, de când Domnul a murit pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, de când viața lui Dumnezeu și slava Lui au intrat definitiv în destinul neamului omenesc prin Jertfa de pe Golgota, nu există ceva mai decisiv în istoria lumii decât acest fapt. Tot ceea ce se întâmplă în lume, în afara legăturii mistice cu Jertfa și cu Învierea lui Hristos, este trecător și, deci, lipsit de semnificație veșnică. Însă, dacă ne este dat harul să trăim și să murim împreună cu El și întru El (cf. Romani 14, 7-9; II Timotei 2, 11), atunci întâmplarea zilnică și atât de obișnuită pe care o numim „moartea omului”, și spre care este purtată fiecare făptură umană încă din momentul nașterii sale, această întâmplare, așadar, care este moartea noastră trupească, este proiectată în orizontul tainelor lui Dumnezeu. Prin mijlocirea pericopei evanghelice a Duminicii de la mijlocul Postului Mare, Biserica pune în fața conștiinței noastre acest cuvânt al Domnului: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37).

Vom sesiza că, potrivit Evangheliei de la Luca, Hristos ne cheamă să ne purtăm crucea de fiecare zi: „Și zicea către toți: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). De înțeles că această chemare evanghelică se referă la o cruce personală fără strălucire, lipsită de gloria martiriului, să zicem, banală chiar, care constă în a fi gata „în toată vremea și în tot locul” a rosti din adâncul inimii cuvântul atât de liber și de responsabil al celei pe care Arhanghelul Gavriil o numește plină de har: „Fie mie!” (Luca 1, 38). Căci un astfel de cuvânt poate preface atâtea situații personale din cale afară de apăsătoare în stări de grație și, deci, de creștere și rodire duhovnicească.

Pr. prof. univ. dr. Ioan Bizău

este profesor emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca și slujitor la Catedrala Mitropolitană din același oraș. Domeniile sale de competență sunt Mistica sacramentală, Teologia liturgică și Arta sacră.

[1] Sf. Ipolit Romanul, Despre Antihrist, apud Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. † Irineu Ioan Popa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 361.

[2] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003. p. 210.

[3] Sf. Atanasie cel Mare, „Jertfa de pe Cruce”, XXV, în: Scrieri. Partea I: Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 120.

[4] Proiectul utopic „Turnul Babel”, când oamenii, motivați de obsesia faimei, și-au pus în cap să cucerească/anexeze Cerul (cf. Facerea 11, 1-9), a sfârșit lamentabil, provocând pulverizarea unității originare a comunității umane. Ceea ce a însemnat o a doua cădere, în unele privințe la fel de tristă precum cea dintâi, a Protopărinților.

[5] Ceasul al șaselea din Vinerea Mare, Slava la prima serie de tropare, în: Triodul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 547.

[6] Utrenia din Sâmbăta Mare, oda a treia, stihul al doilea, în: Triodul, p. 578.

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, apud Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 349.

[8] Utrenia din miercurea săptămânii a treia a Postului Mare, oda a noua a canonului al doilea, primul stih, în: Triodul, p. 250.

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Opuscula theologica et polemica, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, p. 97, n. 106.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1991, p. 242.

[11] Pr. D. Stăniloae, Chipul evanghelic…, p. 255.

[12] Este evident că aici Teologul din Nazianz face trimitere la cele două locuri din Noul Testament în care găsim tema aluatului/fermentului: Matei 13, 33 și I Corinteni 5, 6.

[13] Sf. Grigorie de Nazianz, „A patra cuvântare teologică: Despre Fiul”, în: Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 90.

[14] Pavecernița mică din Miercurea Mare, oda a noua, stihul al patrulea, în: Triodul, p. 493.

[15] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, VI, 16, trad. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997. Această expresie a intrat în limba română datorită lui Paul Evdokimov, care a folosit-o în titlul uneia dintre cărțile sale: Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Însă misticul bizantin zice tòn manikòn érota, adică iubire maniacă sau bolnavă (cf. Cântarea Cântărilor 2, 5 și 5, 8).

[16] Utrenia de vineri, cântările Învierii pe glasul al patrulea, prima serie de Sedelne ale Crucii, în: Octoihul Mare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975, p. 352.

[17] Utrenia de vineri, cântările Învierii pe glasul al treilea, oda a patra, stihul al doilea, în: Octoihul Mare, p. 261.

[18] Părintele Alexander Schmemann a reflectat asupra perioadei liturgice prepascale și a scris pagini memorabile în cartea sa: Postul Mare. Pași spre Înviere, trad. Pr. Vasile Gavrilă, Ed. Sophia, București, 2013.