În numărul 291 (martie-aprilie 2026) al revistei eparhiale „Glasul Adevărului”, la rubrica „Repere catehetice și omiletice”, continuăm interviul cu pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, pornind de la următoarele întrebări:
Pr. M. Ciobotă: Este nevoie de regândirea catehezei pastorale, în conținut și în metodă? Cum ar trebui să acționeze un neocatehumenat de secol XXI?
Pr. prof. L. Vidican-Manci: Mulțumesc pentru aceste întrebări, părinte profesor și consilier cultural. Din punctul meu de vedere, este nevoie de o regândire a catehezei pastorale, dar această regândire nu începe neapărat de la conținut, ci de la modul în care reușim să o susținem în timp și, da, de la metodă și strategie.
Din experiența mea concretă, cateheza nu este o problemă de idei, ci de constanță, de „încăpățânare” în cele bune. Din 2012, săptămânal, am ținut cateheză, cu excepția perioadelor în care nu s-a permis – îmi amintesc aici de acele săptămâni din pandemie. Au fost ani în care cateheza era structurată în trei întâlniri: marțea, cu tinerii; joia, cateheza biblică cu adulții; iar duminică seara, cu întreaga comunitate. Astăzi, din motive obiective, au rămas întâlnirile cu tinerii, pe care, în noua parohie, le fac joia, și cateheza de duminică seara.
Acest parcurs m-a învățat un lucru simplu: cateheza nu se menține fără răbdare, fără organizare și fără ritm.
Unul dintre riscurile reale este demotivarea. Preotul începe acțiunea catehetică, dar, în timp, dacă nu vede rezultate imediate sau nu simte susținere, lasă să se instaleze comoditatea. Aici cred că trebuie spus foarte limpede: cateheza nu o facem pentru a fi lăudați de superiori, e pentru sufletul și mintea comunității noastre. Este investiția noastră în mântuirea credincioșilor și, de ce nu, a noastră. Această schimbare de perspectivă mută centrul de greutate acolo unde trebuie, de pe ierarhie, de pe exterior, pe credincioși și pe parcursul lor.
Din ceea ce am trăit, există însă și momente care confirmă că această muncă are sens, chiar dacă roadele nu apar imediat. Poate una dintre cele mai vii amintiri pe care le am vine din vechea parohie, unde am activat aproape șapte ani. Cateheza biblică adunase, în timp, oameni preocupați de studiul Sfintei Scripturi. La un moment dat, m-am gândit să îi provoc spre un proiect filantropic. Rezultatul a fost neașteptat de bun: nu doar că s-au implicat, dar acela a fost momentul unei deschideri spre alte inițiative, care au legat mai strâns grupul catehetic de viața concretă a Bisericii.
Această experiență mi-a confirmat un lucru important: cateheza, dacă este dusă consecvent, începe să modeleze relații și să creeze disponibilitate pentru implicare. Și da, e o chestiune de metodă și strategie.
De altfel, am constatat că, dincolo de conținut, există un element esențial pentru toți: întâlnirea. Oamenii vin pentru ceea ce aud, dar rămân pentru că se întâlnesc. Mai ales în mediul urban, unde viața este fragmentată, aceste întâlniri devin spații reale de coeziune. Într-un fel, parohia începe să funcționeze ca un punct de întâlnire și comunicare, iar grupul catehetic devine un nucleu în jurul căruia se leagă relații.
De-a lungul anilor, am încercat diferite metode, dar am ajuns la câțiva piloni simpli și stabili: Biblia și Sfânta Tradiție. Ele dau consistență și direcție. Nu este nevoie de complicații, dar nici de simplificări excesive. Cateheza trebuie să evite ambele extreme: și superficialitatea, și încărcarea teologică greu de purtat.
Un alt lucru pe care l-am învățat este să nu ne lăsăm conduși de număr. Despre ce număr e vorba? La început vin puțini credincioși. Este firesc. Dacă există metodă și conținut, dacă există consecvență, lucrurile cresc în timp. Dar dacă ne uităm permanent la cifre, riscăm să abandonăm prea repede. În acest sens, modelul unei cateheze rostite constant, duminică de duminică, arată foarte clar că nu schimbarea continuă a metodei aduce rod, ci consecvența, răbdarea și seriozitatea.
Din această perspectivă, ceea ce numim astăzi „neocatehumenat” nu înseamnă neapărat ceva nou, ci o redescoperire a unui parcurs firesc. Pentru că, în realitate, noi catehizăm în mare parte oameni deja botezați. Este o cateheză post-baptismală, în care ajutăm la înțelegerea și asumarea credinței.
Într-o perioadă supraabundentă în conținuturi, oamenii nu duc lipsă de informație, au nevoie de ghidaj și clarificare. Iar cateheza, atunci când este constantă, tocmai acest lucru îl oferă. De aceea, cred că miza nu este să reinventăm cateheza, ci să avem răbdarea de a o duce până la capăt. Pentru că, în timp, ea nu doar informează, ci adună, leagă și construiește comunitatea, cum deja am subliniat.
Din modul în care înțeleg eu lucrurile, dacă vorbim despre un „neocatehumenat” al secolului XXI, nu cred că trebuie să ne gândim la un program nou, bine ambalat, sau la o metodă care să rezolve rapid lucrurile. Mai degrabă, este vorba despre o schimbare de ritm și de perspectivă în cateheză. Altfel spus, despre o schimbare a unghiului din care privim cateheza.
În primul rând, un astfel de parcurs trebuie să fie asumat pe termen lung, adică să fie văzut ca un proces. Nu putem vorbi despre formare reală dacă gândim cateheza în episoade scurte sau în inițiative ocazionale. Din experiența mea, oamenii au nevoie de timp ca să înțeleagă, dar mai ales ca să interiorizeze. De aceea, un „neocatehumenat” autentic trebuie să fie constant, previzibil și fidel, chiar dacă, la început, pare că se întâmplă puțin.
Apoi, cred că este esențial ca acest parcurs să fie centrat pe întâlnire. Nu doar pe transmiterea de conținut, ci pe crearea unui spațiu în care oamenii pot întreba, pot reveni, pot lega ceea ce aud de viața lor. Am văzut în mod concret că oamenii rămân acolo unde se simt parte dintr-un grup, nu doar ascultători ai unei expuneri.
Un alt element important este ancorarea în viața Bisericii, nu dezvoltarea unei activități paralele. Cateheza nu poate merge pe un drum separat de Liturghie. Din contră, ea trebuie să conducă spre participare conștientă. În momentul în care cateheza nu mai are legătură cu viața liturgică, își pierde sensul, nu mai este cateheză, este orice altceva, dar nu întâlnire catehetică.
În același timp, cred că trebuie să avem curajul să spunem că acest parcurs trebuie să fie adaptat oamenilor concreți pe care îi avem, nu unui model ideal. Nu toate parohiile pot face aceleași lucruri, nu toate grupurile reacționează la fel. Important este să existe coerență și realism, nu uniformitate. Cursurile de catehetică ne oferă cadrul general, dar adaptarea la concretul din parohie ne aparține.
Un lucru pe care l-am învățat în timp este că nu trebuie să căutăm permanent metode noi. Consecvența valorează mai mult decât noutatea. O întâlnire simplă, dar ținută ani de zile, valorează mai mult decât un program spectaculos, dar de scurtă durată.
Și, poate cel mai important, un astfel de „neocatehumenat” trebuie să țină împreună câteva dimensiuni care nu pot fi separate: învățătura de credință, rugăciunea, viața concretă, Liturghia și, acolo unde este posibil, implicarea sau activismul sănătos.
Când aceste lucruri se întâlnesc, cateheza nu mai rămâne la nivel de informație, ci devine formare reală. Din această perspectivă, aș spune că nu avem nevoie de un neocatehumenat „spectaculos”, ci de unul serios, răbdător și fidel, care să-l ajute pe om să treacă de la o credință moștenită la una înțeleasă și asumată.
Pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
este titularul catedrei de Catehetică-Omiletică a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai”, profesor și director al Colegiului Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” și slujitor la Parohia Ortodoxă „Schimbarea la Față” din municipiul Cluj-Napoca.
