Spre deosebire de exegeza biblică de tip științific, al cărei scop este acela de a identifica (cu instrumente filologice, istorice și de critică textuală) sensul unui pasaj sau verset din Sfânta Scriptură, exegeza omiletică învederează legătura dintre respectivul sens teologic și viața spirituală (și chiar practică) a comunității creștine, probându-și astfel caracterul pedagogic, adică de „învățătură”, cum este numită, prin tradiție, predica ortodoxă. Altfel spus, exegeza de tip omiletic „leagă” textul sacru lecturat la slujbă de viața morală a receptorilor. Primul tipar hermeneutic se găsește în comentariile biblice clasice/patristice (în realitate și cu preponderență, omilii ale Sfinților Părinți) și moderne (autori de specialitate biblică), câtă vreme cel de-al doilea (hermeneutica omiletică) poate fi găsit în cărțile de predici (omiliarele și Cazania de odinioară, dar și cele din zilele noastre). Aici se evidențiază, cu deosebire în plan pastoral creștin, complementaritatea dintre studiul biblic și principiile/metodele omiletice[1].
Întrucât abordările doctrinare (îndeosebi cele dogmatice și morale) așază episodul biblic novotestamentar la temelia învățăturii creștine despre familie (Taina Nunții, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra soților, specificul spiritual al unirii dintre bărbat și femeie, prezența lui Hristos în familie etc.), adoptăm aici perspectiva omiletico-pastorală asupra episodului „nunta din Cana”, pentru câteva scurte considerații care sperăm să fie de folos preoților și, poate, nu doar lor.
Înțelesurile care se desprind din această narațiune biblică lecturată în cadrul slujbei Cununiei îi servesc preotului, care rostește la finalul slujbei un cuvânt parenetic, în conturarea învățăturii creștine despre nuntă și viața de familie. Și totuși, textul reprezintă doar indirect un argument pentru căsătoria creștină. Unele detalii narative și cheia simbolică a minunii care stă în centrul episodului trimit la această înțelegere fundamentală pentru doctrina morală a Bisericii. Vom apela, firește, la cugetarea Sfinților Părinți, dar și la reflecția mai nouă.
Hristos, făcătorul bărbatului și al femeii, participă la o nuntă, binecuvântând unirea lor, desăvârșind, de fapt, ceea ce a început în Rai („Dumnezeule Cel Preacurat și Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoșului Adam în femeie și i-ai binecuvântat pe dânșii” – prima rugăciune de la Cununie). Prezența Domnului Hristos – Care nu S-a născut în urma unei nunți – la nunta din Cana consacră Taina Căsătoriei, precizează Maxim din Turin (Predica 23)[2]. Prin participarea la nunta din Cana, Iisus Hristos a binecuvântat căsătoria, „luând-o sub protecția Sa”[3] și arătându-Se ca „sfințitorul nunții celei tainice și preacurate” (rugăciunea a 2-a de la Cununie), adică al iubirii spirituale care unește cele două persoane. Mergând mai departe și mai la adânc în planul tâlcuirii, descoperim „nunta” mesianică, ospățul sau banchetul eshatologic, adică unirea de dincolo de veac dintre Hristos (NI KA), Iubirea biruitoare asupra păcatului și morții, și cei care Îi vor fi împlinit Evanghelia. Acesta este simbolul cel mai cunoscut și grăitor al Împărăției cerurilor. Nunta din Cana prefigurează nunta viitoare a Mirelui ceresc cu cei care I-au urmat învățătura. Atunci Hristos va fi în toți, iar toți vor trăi deplin întru El.
Minunea de la nunta din Cana Galileii este primul „semn” al venirii lui Mesia, „început al minunilor”, cum îl numește evanghelistul Ioan, prin care Iisus Și-a arătat slava și au crezut în El ucenicii Săi (Ioan 1, 11). Să nu trecem cu vederea că, de bună seamă, această primă minune a Domnului Iisus s-a săvârșit în urma caldei mijlociri a Maicii Domnului. „Nu mai au vin…”, îi spune ea Fiului ei, cu discreție rugătoare în glas. El îi răspunde filial: „Ce este Mie și ție, femeie? (Ce ne privește, femeie, pe Mine și pe tine?) Ceasul Meu încă n-a venit” (Ioan 2, 4), ascultându-i, totuși, rugămintea și devansând „ceasul Lui”, adică timpul potrivit pentru a începe „lungul șir al minunilor care-I adeveresc dumnezeirea” (Mitropolitul Bartolomeu Anania, notă exegetică la Ioan 2, 4). Iată cum izvorul puterii dumnezeiești este descuiat, eliberat mai devreme de către Maica Domnului, „Apărătoarea Doamnă” a vieții noastre omenești. Mirii trebuie să caute mereu, în căsnicie și în familie, ocrotirea duhovnicească a Maicii Domnului, cea mai lină cale către inima nesfârșit iubitoare a lui Hristos. Încercările vieții, cumpenele și umbrele ei pot fi depășite dacă, urmând îndemnul Maicii Domnului (ultimul ei cuvânt consemnat în Noul Testament) – „Faceți orice vă va spune El” (Ioan 2, 5) –, ne înrădăcinăm nădejdea în mijlocirile ei către Domnul. Din acest considerent, icoana Maicii Domnului nu trebuie să lipsească din casa celor care sunt încununați acum, ba chiar poate fi prezentă pe masa de slujbă (și sfințită de către preot în prezența mirilor, apoi oferită acestora de către nași).
Vinul nou, „cel bun” și îmbelșugat, prevestește Cina cea de Taină și Euharistia Bisericii (ca și bogăția de pâine și de pești din episodul înmulțirii pâinilor), după înseși cuvintele Mântuitorului rostite la această Cină: „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, carele pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăția Tatălui Meu” (Matei 26, 28-29). Avem aici ideea de preschimbare, de prefacere, de transformare, ca și în actul euharistic, unde pâinea, vinul și apa sunt preschimbate de Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul Sfânt, în Trupul și Sângele lui Hristos (întrupat, jertfit, înviat și înălțat la ceruri), spre a fi hrană nemuritoare pentru credincioși. Prefacerea apei în vin sugerează transformarea calitativă a dragostei celor doi soți, înălțarea sau transfigurarea iubirii lor reciproce prin darul prezenței făcătoare de minuni a lui Hristos. Vinul care „amețește” se transformă în vinul nobil („cel bun”) al iubirii speciale, insuflate de Dumnezeu, în vinul care „hrănește minunat mintea” celor doi miri și le înduhovnicește existența. Primind Taina Cununiei, soții încep viețuirea „în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32), deci sunt chemați să conștientizeze că vor trăi altfel, mult mai înalt sub raport spiritual și moral decât până acum, jertfelnici unul față de celălalt și, împreună, față de Hristos.
Vinul este și un simbol al bucuriei. El, după cum însăși Scriptura spune, „veselește inima omului” (Psalmul 103, 16). La fel și nunta, în general. Participând la această nuntă, Iisus binecuvântează implicit bucuria și veselia oamenilor. „Din bucuria celor căsătoriți, de la nunta din Cana Galileii, a izvorât cea dintâi arătare a Slavei lui Hristos”[4], scrie teologul Paul Evdokimov, accentuând pecetea hristologică a nunții din Cana. Întâlnirile și desfătările prietenești, care se desfășoară în cinste și cu buna măsură întru toate, intră în firescul vieții, având binecuvântarea lui Dumnezeu. Am putea chiar spune, parafrazând cuvintele Evangheliei, că „unde sunt doi sau trei adunați” în numele Domnului, veselindu-se, este și El prezent în mijlocul lor. Convivialitatea, așadar, are rădăcini creștine, biblice, eclesiale, fiind expresia părtășiei armonioase dintre oamenii însuflețiți de aceeași credință. „Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12), sună îndemnul lui Iisus către noi, ucenicii Lui. Mirii, nașii și nuntașii își manifestă bucuria pentru întemeierea familiei prin Cununie, veselindu-se împreună la petrecerea de nuntă, după ce au primit harul binecuvântării dumnezeiești în biserică.
Tâlcuirea pericopei evanghelice de la Cununie are un completiv cât se poate de fericit în Apostolul care o precede în ordinea lecturării (intonării) la slujbă (Efeseni 5, 20-33). În fragmentul apostolic se găsesc învățături pauline esențiale despre temeiurile adânci ale relației dintre bărbat și femeie. Despre aceste înțelesuri, deopotrivă teologice și sociale, ale pasajului scripturistic din Apostol vom scrie în următorul număr al revistei, la aceeași rubrică.
Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă
consilier eparhial
Sectorul Cultural și comunicații media
Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei
[1] Observăm în vocabularul unor autori (unii dintre ei chiar teologi) folosirea condescendentă, dacă nu chiar ironică, a cuvântului „omiletic”, pe care-l asimilează cu „popesc”, folosit adesea, persiflant, în lumea laică. Această împingere malițioasă spre ridicol, superficial, simplist, popular și dulcegărie a termenului „omiletic” ar fi, chipurile, o reacție igienică a viziunii de tratare complexe, profunde, științifice (!) a unui subiect. Se sugerează, astfel, un antagonism între discursul erudit, cartezian, rafinat și sobru în argumentație, academic, pe de o parte, și abordarea „pe înțelesul tuturor” sau stilul vulgo, pe care-l cultivă Biserica la amvon, pe de alta. Să mai spun, fie și în trecere, că aceeași regretabilă degradare semantico-lexicală le este aplicată, cu deosebire în limbajul politico-mediatic, și unor termeni de o redutabilă semnificație culturală precum „retorică” sau „narațiune/narativ”, acesta din urmă fiind substantivizat nefiresc sub influența „romglezei” atât de savurate de mondenitățile românești? Le amintesc celor dedați la astfel de facile (în fond, inculte) operații lingvistice că simplitatea, cum zicea Tolstoi, este adevăratul chip al profunzimii și al măreției. Din proverbiala colocvialitate a omiliilor hrisostomice și a celebrelor sermones augustiniene s-a ivit, în covârșitoare măsură, edificiul Teologiei academice de astăzi. A practica ceea ce am numit mai sus exegeza omiletică cere spirit de observație, realism, limpezime în cugetare și un anumit simț practic; presupune, bineînțeles, cunoașterea intus et in cute a Scripturii, dar și o abilitate intuitivă care-ți permite să pătrunzi, prin intermediul cuvântului, cu grijă maximă față de ceea ce Stendhal numea „nuanțele vieții”, în cămările existenței umane. Am citit și ascultat mulți „științifici” care ratau sistematic aceste calități…
[2] Citat în Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, 15, trad. Maria-Iuliana Rizeanu, introd. și note Ierom. Policarp Pârvuloiu, Ed. Basilica, București, 2016, p. 202, n. 582.
[3] Pr. Grigorie Marcu, „Întâlnirea de la Cana Galileii”, în: Studii Teologice, XIII (1961), 1-2, p. 38.
[4] Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. † Irineu Popa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 319.
