În Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, cunoscând impactul „metanoic” al pelerinajului, în viața duhovnicească a credincioșilor, și caracterul ziditor al abordării transdisciplinare a cunoștințelor teologice, într-un astfel de demers mobilizator, Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul și Sectorul Social-Misionar, ale Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, au propus tinerilor seminariști, în Săptămâna altfel, primul pelerinaj, dedicat lor, la Muntele Athos, la invitația monahilor de la Mănăstirea Vatoped.
Astfel, în perioada 18-23 aprilie 2016, cu binecuvântarea și prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, un grup format din șapte elevi seminariști, cu rezultate bune și foarte bune la învățătură, comportament liturgic – duhovnicesc ireproșabil și implicare constantă în acțiunile de voluntariat propuse de Centrul Eparhial, însoțiți de coordonatorii celor două sectoare, au parcurs un itinerar spiritual inedit – pentru majoritatea dintre ei fiind și prima călătorie în afara României – prin provincia Macedonia și Peninsula Calcidică din Grecia.
Cu emoții, rugăciune înainte de călătorie, Apărătoare Doamnă, popasuri și prezentări despre țările și obiectivele religioase spre care ne îndreptam, am ajuns, în după-amiaza primei zile la Serres, al doilea oraș ca mărime al Macedoniei, al cărui nume este atestat pentru prima dată în 1383, în forma actuală, într-un document al Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos.
Vechea fortăreață a Imperiului Bizantin este familiară comunității seminariale buzoiene, datorită Liceului de muzică din Serres, unul din partenerii tradiționali de proiecte școlare europene ai Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău. De aceea, după închinarea la Catedrala veche a orașului – fondată în epoca paleocreștină – și la Biserica „Sf. Muceniță Paraschevi”, bucuria reîntâlnirii cu primii noștri prieteni greci s-a prelungit în discuții cu profesorii angajați în proiectele de parteneriate strategice europene, dar și în cântarea bizantină la slujbele Bisericii.
Am continuat drumul spre Tesalonic, „Symprotévousa” cum îl mai numesc grecii (tradus: „co-capitala”), cu referire la statutul istoric al cetății de împreună-domnitoare cu cea a Constantinopolului, în Imperiul Roman de Răsărit.
Comunitatea creștină din Tesalonic a fost înființată de către Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorii misionare, când acesta a predicat în sinagoga evreilor din orașul fondat de Alexandru cel Mare.
Apusul scălda linia de orizont modernă a orașului din zilele noastre într-un ocru nobil, ce lăsa călătorilor plăcerea descoperirii elegantului Ano Poli (Orașul de Sus), pe măsură ce albastrul mării în contrast se subția, în timp ce ne cufundam în vacarmul străzilor înțesate din centrul metropolei.
Ajunși la Arcul lui Galeriu, perena mărturie a puterii efemere a împăratului roman din secolul al IV-lea, am identificat și hostelul în care aveam să ne odihnim în prima noapte, ale cărui ferestre aduceau înaintea ochilor noștri silueta inconfundabilă a Rotondei lui Galeriu, monument ridicat de tetrarhul sus-amintit pentru a fi mausoleu, transformată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în basilică, iar de otomani, în moschee, din secolul al XVI-lea, până în 1912, în timpul Războiului Balcanic, când a fost resfințită ca biserică, astăzi monument protejat de UNESCO.
A doua zi, am pornit la pas pe renumita Egnatia Odos, numită astfel după străvechiul drum roman omonim care trecea pe lângă oraș, pentru a merge să ne închinăm la Basilica Sf. M. M. Dimitrie, locaș de cult ale cărui începuturi în istorie datează din secolul al IV-lea d. Hr., supraviețuind perioadei iconoclaste, apoi celor patru secole în care a fost transformată în moschee, de către dominația turcească, dar și marelui incendiu din 1917, încăpățânându-se să dea la iveală – odată cu săpăturile arheologice din anii ’30-’40 – locul în care Sfântul Dumitru a fost întemnițat și a luat cununa muceniciei, pentru credința sa ortodoxă.
Ne-am plecat capetele și am rostit rugăciuni de mulțumire înaintea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – ocrotitorul orașului, ale Sfintei Mucenițe Anisia, care a pătimit în anul 298, în timpul persecuției împăratului Dioclețian, și ale Sfântului Grigorie Kallidis, fost mitropolit de Heraclia, Redestos, Ioannina și Tesalonic, adormit în Domnul la 23 iulie 1925, ale cărui moaște se află în pronaos.
Pașii ne-au purtat apoi spre bisericile Sfânta Teodora și Catedrala Sfântul Grigorie Palama, ce păstrează moaștele ocrotitorilor lor, binecunoscuta Sfânta Sophia, unde se păstrează moaștele Sfântului Ierarh Vasile al Tesalonicului, dar și spre Piața Kapani – unde unii elevi, încântați de diversitatea alimentelor și condimentelor, au văzut și mirosit pentru prima dată fructe de mare, pe care le-au și degustat apoi la una din tavernele din Piața Athonos –, spre eleganta Piață Aristotel, care se deschide spre faleza orașului și, evident, spre Turnul Alb, simbolul Tesalonicului și al eliberării Greciei de sub jugul otoman.
Printre imobilele terasate, ascunse uneori de palmieri ori arbuști multicolori în floare, drumul se deschidea ușor ascendent spre Halkidiki, oprindu-ne, după 30 de kilometri, la Mănăstirea Suroti, sihăstria de maici închinată Sfântului Ioan Teologul şi Sfântului Arsenie Capadocianul, unde ne-am închinat la moaștele celui din urmă și la mormântul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul. Frumusețea locurilor și abundența capetelor plecate în rugăciune, forfota tinerilor pelerini și ospitalitatea maicilor din chinovia atât de dragă Sfântului ne-au făcut să cugetăm la cuvintele de învățătură ale acestuia: Cel ce este cu luare-aminte și ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoiește, sporește, rodește, se hrănește duhovnicește și se bucură îngerește.
De pe esplanada din fața bisericii scăldate de soare, se zărea o altă chinovie cuibărită în munți, Mănăstirea Sfânta Anastasia Farmacolitria (Vindecătoarea), ctitorie a Sfintei Teofana, soția împăratului bizantin Leon Înțeleptul și stavropighie a Patriarhiei Ecumenice. Poposind, după o jumătate de oră, sub balcoanele exterioare, sprijinite de contraforți de lemn, ale mănăstirii, ne-am potolit setea cu Agheasma Sfântului Teona – un izvor de la poartă, apărut la rugăciunea Sfântului – și am pătruns pe culoarele ca de basm ale mănăstirii, pentru a ne închina la icoanele Sfintei Anastasia și ale Sfintei Teofana, cunoscute ca fiind făcătoare de minuni.
Seara am petrecut-o la Stavros, un orășel la intrarea în Halkidiki, pe malul Mării Egee, a cărei apă îmbietoare, alături de cazarea și masa oferite de prietenul românilor, Vasilis, într-o panoramă paradisiacă, ne-a făcut să ne (re)îndrăgostim toți – vizitatori mai vechi sau mai noi ai Greciei – de acest tărâm și de acest popor.
În ziua a treia, ne-am îndreptat spre Ierissos, orașul port la Marea Egee, de unde, după primirea permiselor diamonitirion, ne-am îmbarcat pe un vaporaș, pentru a ajunge la destinația finală, Mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte.
Sfântul Munte Athos este o republică monastică cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei, având capitala la Karyes. Sfântul Munte găzduiește douăzeci de mănăstiri mari, zise împărătești, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele, și încă 12 schituri și o mulțime de chilii monahale ortodoxe (ca niște schituri mai mici), în care trăiesc mulțime de călugări ortodocși. Acest regim special nu îl izolează, însă, de lume, fiind vizitat de câteva mii de pelerini zilnic, de al cărui sprijin beneficiază neîncetat, ca și de unele proiecte europene de renovare și dezvoltare.
Este însă de subliniat contribuția, de aproape 500 de ani, pe care domnitorii și boierii din Țările Române au avut-o la propășirea comunităților athonite, de la Vladislav Vlaicu, Sfântul Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu ori Șerban Cantacuzino, până la daniile boierilor Craiovești sau ale logofătului Gavriil Trotușanu, din Moldova. Am primit în schimb un nou suflu în cultura și trăirea duhovnicească ale Ortodoxiei românești, încercată de-a lungul veacurilor, noi jaloane existențiale în mănăstirile de pe plaiurile noastre – ca cele stabilite de Sfântul Nicodim, reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească sau de Sfântul Paisie Velicikovski, care a reorganizat viața monahală în secolul al XVIII-lea – articulată pe un autentic duh isihast – după 17 ani de nevoințe la Muntele Athos.
Ajunși în arsanaua (portul de corăbii) de la Vatoped, ridicat de Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, ne ridicăm privirile către măreața chinovie athonită, cu ziduri de fortăreață și cerdacuri de schimnici, și le plecăm, în câteva clipe, cu smerenie, preacinstind pe Maica Domnului pentru că ne-a ocrotit pe drumul spre insula fecioriei bărbătești, în care doar ea este Împărăteasă, după cum Ea însăși i-a spus fiicei Împăratului Teodosie cel Mare, în anul 382, de atunci interzicându-se accesul femeilor aici.
Mănăstirea Vatoped este una dintre cele mai mari și însemnate mănăstiri din Sfântul Munte Athos, având una dintre cele mai numeroase obști multiculturale de călugări. Mănăstirea, situată în partea de nord-est a peninsulei Athos, este închinată Bunei Vestiri de ctitorul său, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea.
Este locul unde au trăit Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Grecul, aici a fost tuns în monahism prințul Serbiei, Simeon Nemanja, și fiul său, Sava, ca și, mai târziu, împăratul bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino, iar în prezent trăiesc aproximativ 130 de călugări în acest așezământ, dintre care aproximativ 20 de români, cu diverse istorii și ascultări zilnice.
Aici, am fost primiți la Arhondaric de unul dinte călugării români, Serafim, care ne-a și cazat, imediat intrând în programul de rugăciune și lucru al Mănăstirii: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de la 11:30, masa de prânz, la orele 14:00, program de ascultare sau odihnă, până la orele 17:30, urmat de Pavecernița Mare, o gustare și program de ascultare sau de discuții cu părinții Mănăstirii, încheiat la orele 21:00, ora stingerii. Dimineața, Laudele începeau la orele 4:30, urmate de diferite ascultări până la orele 11:30.
Am fost primiți cu căldură, grijă și bucurie de către toată comunitatea monahală, îndeosebi de Părintele Areta, rânduit de Părintele Stareț Efrem pentru a se ocupa de grupul nostru, dar și de Părintele Chiril – duhovnicul român al mănăstirii, de Părintele Pahomie, de Părintele Theologos și de ceilalți.
Timpul s-a suspendat și am intrat într-un alt ritm și o altă ordine a vieții cotidiene, în care filonul central a fost rugăciunea, dublată de împărtășirea învățăturii, nevoință în ascultare și înrâurirea smereniei celor cu care am comunicat.
Dacă slujbele la care am participat și cărțile pe care le-am văzut ne-au provocat la valorizarea cunoștințelor de limbă greacă studiată, ascultările primite ne-au făcut să simțim că răspundem cu recunoștință ospitalității vatopedine, fie că au constat în realizarea plicurilor de binecuvântare – cu brâulețe atinse de Brâul Maicii Domnului, oferite în dar pelerinilor, fie că ne-au solicitat la bucătărie, la trierea și curățarea legumelor și fructelor, la arhondaric ori la trapeză.
Într-una din zile, am făcut o drumeție la Chilia Sfântului Ipatie, comunitate românească de tineri monahi și frați, condusă de Ieromonahul Ignatie, care ne-a și adresat cu cuvânt de învățătură și folos duhovnicesc. Aici am participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, săvârșită în limba română, rugându-ne și cântând împreună cu cei ce și-au găsit aici pacea sufletului și fereastra spre Împărăția lui Dumnezeu.
Întorcându-ne în grădinile Mănăstirii Vatoped, am mers să descoperim livezile de pere, mere, caise, piersici, portocale, plantațiile de kiwi și vie, grădinile și serele de legume, ciupercăriile, fabrica de ulei, atelierul de miere, de plante medicinale, crescătoriile de fructe de mare, impresionând prin capacitatea de autogospodărire, viziunea asupra muncii în echipe multiculturale, ospitalitate neobosită și integrarea tehnologiei în peisajul conservator al mănăstirii athonite.
Momentele cu cea mai mare încărcătură duhovnicească au fost cele în care ne-am învrednicit de închinarea la cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, de venerarea Cinstitului Brâu al Maicii Domnului, a unei bucăți din trestia cu care a fost bătut Mântuitorului Iisus Hristos, a Cinstitului Lemn din Sfânta Cruce, a capului Sfântului Ioan Gură de Aur, a capului Sfântului Grigorie Teologul, a capului Sfântului Evdochim Vatopedinul, dar și a uneia din crucile cu care Sfântul Constantin cel Mare mergea la luptă.
Au rămas pentru suflet binecuvântarea primită la Părintele Stareț Efrem, Pavercernița Mică, la care a participat Preasfințitul Părinte Alexios, Episcop de Atlanta, Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Anthimos de Alexandroupolis, convorbirile duhovnicești cu Părinții Areta, Pahomie, Chiril și Theologos, dar și privilegiul de a păși în biblioteca nouă și în cea veche ale mănăstirii, unde ne-au fost prezentate manuscrise din sec. VI – VIII, hrisoave ale ctitorilor români, ediții de carte rară – despre care am învățat la Patrologie ori Istoria Bisericii, colecții de opere ale Sfinților Părinți, precum și opere teologice contemporane de o deosebită importanță, în diferite limbi.
Considerăm că, pentru tinerii participanți, dar și pentru noi, însoțitorii, acest pelerinaj a constituit o adevărată călătorie inițiatică, pe tărâmul Maicii Domnului, un timp de rugăciune și reflecție cu valențe terapeutice, un prilej de întâlnire providențială cu oameni de înaltă ținută spirituală și intelectuală, dar și un moment de cotitură în formarea duhovnicească a pelerinilor și o anticipare a bucuriei pascale, spre care ne-am îndreptat cu smerenie și cu nădejdea Învierii.
Le suntem recunoscători monahilor de la Vatoped, pentru invitația în această lume cumpănită de har, îi mulțumim Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian pentru purtarea de grijă și generozitate, pentru încredere și deschidere spre astfel de proiecte pentru tineret, ziditoare de suflete și generatoare de impact măsurabil, poate, pe durata întregii vieți pământești, în nădejdea mântuirii. (Pr. prof. Cristian Marius Dima – consilier eparhial)
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
