Orice apariţie publică a unui reprezentant al Bisericii este atacată, ca la comandă, de câteva persoane, aparent bine motivate, care au înscrisă, aparent, în fişa postului, obligaţia de a lovi constant în Ortodoxie. Dacă este aşa, probabil că, în ziua de salariu, bucuria este cu atât mai mare cu cât au izbutit să înjure mai aprig religia în care au trăit şi au fost îngropaţi moşii şi strămoşii lor.
Nu există pic de nobleţe în plecarea genunchilor, cu umilinţă, spre a schimba haina celor care suferă de foame cu vestonul mercenarilor – cei ce îşi închiriază mintea şi trupul, vânzându-şi, cu acest prilej nefast, şi sufletul. Iar „contestatarilor de serviciu” ai Bisericii trebuie că le-a fost înfiorător de foame, de au acceptat această misiune îngrozitoare: aceea de a arunca, constant, cu noroi spre semnul Sfintei Cruci.
De asemenea, angajatorul trebuie că are multe traume sufleteşti nevindecate, dacă şi-a găsit acest funest scop în viaţă. Sau, desigur, interese pecuniare misterioase.
Dar, până la urmă, totul porneşte de la o simplă bănuială. Căci există şi o altă variantă: din proprie iniţiativă, simţind că astfel vor aduce „importante servicii” întregii lumi, câteva persoane să îşi dedice tot timpul pentru a săvârşi o operă crâncenă. O operă pe care bunicii noştri (şi ai lor) o puneau pe seama… necuratului, neîndrăznind să creadă că vor putea cuteza, peste ani, unii oameni, necum nepoţii lor, să jignească instituţia care le-a fost întotdeauna aproape, învăluindu-i protector în rugăciune perpetuă.
Şi, dacă privim astfel lucrurile, parcă nu au prea mult sens, nu credeţi?… (Pr. Alexandru Pripon)
