Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului, în anul mântuirii 2013

Nașterea Domnului – Darul lui Dumnezeu către oameni

† C I P R I A N

prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei,

iubitului nostru cler și popor dreptcredincios:

har, pace, bucurie și ajutor de la Dumnezeu,

iar de la noi, arhierești binecuvântări!

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

Iubiţi părinţi slujitori şi dreptcredincioşi creştini,

La acest mare Praznic împărătesc din anul mântuirii 2013, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos sau sărbătoarea Crăciunului, aşteptată, cu multă bucurie, de toţi creştinii din lumea întreagă, doresc să-mi exprim, mai întâi, mulţumirea sufletească ce izvorăşte din realitatea comuniunii şi comunicării cu dumneavoastră – clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei –, trăită şi simţită de mine atât prin intermediul slujbelor arhiereşti săvârşite în diferite parohii şi mănăstiri din cuprinsul Eparhiei noastre, cât şi prin acest cuvânt pastoral, pe care vă rog să-l aşezaţi la inimile frăţiilor voastre, curăţite şi primenite, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, cât a durat pregătirea duhovnicească, rânduită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pentru întâlnirea noastră cu Pruncul Iisus Cel născut în ieslea Betleemului.

După evenimentele sociale petrecute în preajma Crăciunului din anul 1989, când Milostivul Dumnezeu, îndurându-Se de suferinţele poporului român, ne-a binecuvântat cu darul libertăţii, adică al descătuşării din strânsoarea de şarpe otrăvitor de suflete a regi­mului comunist-ateist, am constatat, an de an, chiar din primele zile ale lunii decembrie, producerea unor schimbări de mentalitate, cu privire la percepţia şi modul de înţelegere şi aşteptare a sărbătorii Naşterii Domnului. Edilii marilor oraşe, în frunte cu cel din Capitala ţării, se întrec în pregătiri minuţioase de împodobire a străzilor şi clădirilor publice principale, cu zeci de kilometri de cabluri electrice şi sute de mii de beculeţe colorate, care mai de care mai strălucitoare, pe care le aprind, în mod solemn, în prezenţa unor mari mulţimi de oameni, manifestându-şi euforic fericirea efemeră a contemplării unor lumini artificiale, alături de tradiţionalul brad de Crăciun, de parcă toate acestea ar produce efecte magice asupra lor. N-am contesta necesitatea şi valoarea lor estetică, de natură să creeze o ambianţă de sărbătoare, dacă creştinii şi-ar îndrepta gândul, în mod sincer şi responsabil, spre Cel Care motivează, de mai bine de două milenii, asemenea pregătiri, şi anume, spre Fiul lui Dumnezeu, Care S-a Întrupat, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“ (Simbolul Credinţei, art. 3).

De aceea, în fiecare an, urmărind asemenea specta­cole servite oamenilor, cu generozitate şi emfază, la televiziunea publică, îmi revin în minte câteva cuvinte pe care le-am auzit rostite cândva de către un ierarh grec şi care reflectă tocmai deşertăciunea acestui fenomen: „’Hταv φώτα, χίλιa φώτα / Mά δέv ήταvε τό Φώς“ (Erau lumini, mii de lumini / Dar acestea nu erau Lumina), adică nu Se întrezărea printre ele Hristos, Soarele Dreptăţii, Cel Ce a răsărit lumii lumina cunoştinţei, cum foarte frumos glăsuieşte troparul Praznicului de astăzi. Mai mult, spectacolul acesta luminos, artificial şi superficial n-ar fi complet, dacă nu s-ar adăuga şi eforturile marilor comercianţi de a aproviziona supermarketurile cu cantităţi abundente de produse culinare, cât mai diverse şi ademenitoare, pe lângă celelalte articole specifice sezonului sau tehnologiei moderne, prin care se promovează un anumit tip de comunicare impersonală (prin internet), deosebit de păguboasă pentru viaţa spirituală, toate fiind destinate lunii cadourilor. Apare, apoi, şi preamediatizatul personaj îmbrăcat într-o costumaţie de culoare roşie cu alb, denumit, pe nedrept, Moş Crăciun, cu un trup dizgraţios, supraponderal, dar glumeţ şi pus pe şotii, însoţit, mai nou, şi de varianta sa feminină – o invenţie a unui neînsemnat caricaturist american de pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, adoptată, însă, şi de către români, începând cu prima jumătate a veacului al XX-lea, îndeosebi, în mediul urban; un personaj a cărui „misiune“ principală este aceea de a se substitui spiritului autentic al sărbătorii Crăciunului, prin distribuirea de cât mai multe cadouri, în loc de daruri, la copii şi chiar la adulţi, dintre care cei mai mulţi nici măcar nu au trebuinţă de ele. Dacă vom aprofunda înţelesul şi semnificaţia celor două cuvinte, analizându-le din punct de vedere creştin, vom constata că diferenţa dintre ele este una majoră: cadoul ţine de convenţional, de reciprocitate şi de efemer, de „obligaţiile“ pe care le avem faţă de anumite persoane, îndeosebi cu prilejul zilelor aniversare sau onomastice, pe când darul, purtând în sine încărcătura emoţională a celui ce-l oferă, este expresia iubirii dezinteresate şi a preţuirii faţă de persoana umană ca atare, creată de Dumnezeu după chipul Său şi care-L ascunde în adâncul fiinţei sale pe Însuşi Hristos-Domnul.

Observând, aşadar, cu mâhnire şi îngrijorare, cum se încearcă pervertirea semnificaţiei Crăciunului, prin reducerea acesteia la consumism şi petreceri copioase, cum se promovează sărbătorirea unui Crăciun fără Hristos, cu un duh totalmente străin de spiritualitatea ortodoxă şi de tradiţiile creştine – decente şi sănătoase – ale românilor, altoite pe adevărurile de credinţă izvorâte din Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos şi transmise nouă de Sfinţii Părinţi, am considerat necesar să vă împărtăşesc câteva gânduri născute din dragostea părintească pe care v-o port, pentru a ne bucura, în chip deplin, de această mare sărbătoare a creştinătăţii, al cărei miez îl constituie coborârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, pentru ca pe om să-l înalţe la ceruri, dar şi pentru a-i descoperi împreună sensul şi semnificaţiile, prin trăirea autentică a tainei dumnezeieşti.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Ştim că orice om – pe lângă cele trei daruri ontolo­gice: viaţa, libertatea şi sănătatea – este înzestrat, de Iubitorul de oameni Dumnezeu, cu multe alte daruri, talanţi sau harisme pe care are datoria să le descopere şi, apoi, să le cultive şi să le valorifice, spre binele şi folosul său şi al semenilor, mulţumind, cu deplină recunoştinţă, Părintelui luminilor, de la Care vin toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (cf. Iacov 1, 17). Din nefericire, cea dintâi pereche de oameni, Adam şi Eva, n-a ştiut să preţuiască darul libertăţii, prin săvârşirea continuă a binelui, în ascultare deplină de Dumnezeu, pentru a putea ajunge la asemănarea cu El, adică la îndumnezeire, ci a preferat să asculte de înşelăciunea diavolului, încălcând porunca Părintelui ceresc, ceea ce a generat consecinţe dramatice în relaţia sa cu Creatorul: întreruperea comuniunii cu Ziditorul, adică moartea spirituală; alterarea chipului lui Dumnezeu din om şi apariţia morţii biologice, ca despărţire a sufletului de trup, îngăduită de Atotţiitorul, tot din iubire, pentru ca zidirea mâinilor Sale să nu fie înghiţită de pieire, prin perpetuarea răului la nesfârşit. Dar Dumnezeu nu S-a oprit aici, ci, deodată cu izgonirea protopărinţilor noştri din rai, făcându-I-se milă, le-a făgăduit celor doi trimiterea unui Răscumpărător, Izbăvitor sau Mântuitor (cf. Facerea 3, 15), Care să-i salveze – pe ei şi pe urmaşii lor – din robia păcatului şi a morţii. Până atunci, însă, raiul le va fi închis, cu poarta străjuită de heruvimi, iar drumul spre pomul vieţii, păzit cu sabie de foc vâlvâietoare (cf. Facerea 3, 24).

Felul în care avea să se împlinească această făgăduinţă a fost „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută“, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (cf. Coloseni 1, 26). Deşi proorocii Vechiului Testament, inspiraţi de Dumnezeu, au încercat s-o desluşească, indicând timpul, locul şi împrejurările venirii lui Mesia, totuşi, descoperirea tainei avea s-o facă Însuşi Dumnezeu-Tatăl, după o lungă perioadă de pregătire a omenirii, prin intermediul unui popor ales, la plinirea vremii (cf. Galateni 4, 4), adică, în urmă cu peste 2000 de ani, pe vremea împăratului roman Octavian Augustus, un păgân care, prin porunca de a se efectua celebrul recensământ, împlinea, de fapt, fără să ştie, voia proniei cereşti, cu privire la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, Sfânta Fecioară Maria, care, în urmă cu 9 luni de zile, acceptase, cu smerenie, mesajul divin transmis de Sfântul Arhanghel Gavriil, prin rostirea acelor cuvinte mântuitoare: „Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38), s-a îndreptat, împreună cu bătrânul şi dreptul Iosif, ocrotitorul ei legal, spre cetatea Betleem din Iudeea, pentru a împlini porunca împăratului roman, fără să-şi închipuie vreo clipă că, în acel context, avea să dea naştere Împăratului Hristos, Mântuitorul lumii. Evenimentul ca atare ne este relatat, cu lux de amănunte, de către Sfântul Evanghelist Luca, a cărui competenţă „profesională“ în materie de istorie nu poate fi pusă la îndoială.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Prin cele afirmate la începutul acestui cuvânt pastoral, nu dorim să se creadă că punem sub semnul întrebării necesitatea pregătirilor pentru Crăciun, şi din perspectiva aceasta materială, deoarece ştim cu toţii că ele ţin de tradiţiile de veacuri ale poporului român dreptcredincios, care a înţeles să-şi manifeste credinţa strămoşească prin fapte concrete de iubire creştinească, împreună cu familia, prietenii, cunoscuţii şi oaspeţii, în tot timpul anului, dar, mai ales, cu prilejul marilor sărbători. Însă, accentul preocupărilor noastre cotidiene trebuie să cadă, în primul rând, pe componenta spirituală a vieţii pământeşti, care presupune o pregătire duhovnicească specială – cu post, rugăciune şi fapte de milostenie –, ca expresie a credinţei lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6), pentru a ne învrednici să-L primim cum se cuvine pe Pruncul Iisus, în ieslea sufletelor noastre, purificate de păcat, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, pentru ca, apoi, să ne unim, în chip tainic şi real, cu Însuşi Hristos-Domnul, prin împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi Sânge, „medicamentul nemuririi“ (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, cap. XX, 2, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în continuare – I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 164.) – la Sfânta Liturghie din această zi binecuvântată.

Acesta trebuie să fie răspunsul nostru – smerit şi ferm, totodată – la actul de iubire milostivă al lui Dumnezeu-Tatăl, despre Care Sfântul Apostol şi Evan­ghelist Ioan spune că „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (dăruit – n.n.), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Dumnezeu „Cel vechi de zile“, după expresia Sfântului Prooroc Daniel (7, 13), este adevăratul Moş Crăciun, vestit de colindători în fiecare an, pe care creştinii îl aşteaptă cu bucurie, recunoştinţă şi speranţă. Cuvântul Crăciun, întrebuinţat doar de către noi, românii, pentru a desemna sărbătoarea Naşterii Domnului – iar aceasta, nu de ieri sau de azi, ci de veacuri – este un derivat al substantivului latinesccreatio, creationis (creaţie), însă, cu o semnificaţie teologică profundă, deoarece, prin acest cuvânt, se tâlcuieşte, de fapt, taina Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, scopul pentru care S-a născut Hristos, şi anume: re-crearea sau înnoirea lumii văzute, restaurarea firii omeneşti alterate de păcatul strămoşesc, redeschiderea porţilor raiului şi unirea omului cu Dumnezeu, prin Logosul divin, „Care S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu, după har“, potrivit expresiei Sfântului Atanasie cel Mare.

Vorbind despre taina Întrupării, respectiv despre unirea celor două firi – dumnezeiască şi omenească – în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, Leonţiu de Bizanţ, teologul epocii iustiniene, arată că „ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu s-a unit cu alt ipostas omenesc, ci, prin întrupare, s-a format o fire omenească, asumată şi încadrată în ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti“ (Apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 37).

„O, cât de minunată este această unire a firilor! – exclamă, plin de uimire, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. Cât de străină ne este nouă această împreunare a lor! Cel Ce este Se face; Cel nezidit Se zideşte; Cel nemărginit Se mărgineşte prin sufletul cel înţelegător, care mijloceşte acum între Dumnezeu şi grosimea trupului (trupul grosier – n.n.); Cel Care îmbogăţeşte Se face sărac şi sărăceşte luând trupul meu, pentru ca eu să mă îmbogăţesc cu dumnezeirea Lui; Cel deplin Se deşartă pe Sine, Se goleşte pentru puţin timp de slava Sa, pentru ca eu să mă împărtăşesc din plinătatea Lui“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 21).

De aceea, Întruparea sau Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria este, pentru noi, creştinii, darul cel mai de preţ pe care Părintele ceresc l-a făcut oamenilor, căci, prin asumarea firii umane de către Ipostasul dumnezeiesc al Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, sfinţită şi îndumnezeită prin Jertfa de pe Crucea Golgotei, am fost eliberaţi de sub stăpânirea morţii şi a iadului. Acest dar a fost aşteptat nu numai de poporul evreu, ci de toate neamurile, multe dintre ele trăind cu speranţa naşterii unui Izbăvitor. Este şi motivul pentru care, la arătarea stelei pe cer, magii de la Răsărit, de fapt nişte astronomi sau oamenii de ştiinţă ai timpului, au plecat în căutarea Mântuitorului lumii, Căruia I-au adus daruri simbolice: aur – ca unui Împărat, tămâie – ca unui Dumnezeu, şi smirnă – ca Unuia Care pentru oameni va muri.

Înţelegem, prin urmare, că Darul despre care vorbim nu este nicidecum ceva material, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, „Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate dintre toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu“ (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica; apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 37); Care, întru ascultare desăvârşită de Dumnezeu-Tatăl, „S-a deşertat pe Sine (de slava dumnezeiască – n.n.), chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Iar toate acestea, pentru ca omul să fie renăscut la o nouă viaţă, în Duhul Sfânt, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: „Fiul Lui Dumnezeu […] S-a născut după Trup, ca tu să te naşti după Duh. […]. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar, pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Editura I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 29).

Iubiţi credincioşi,

Orice dar presupune, în mod obligatoriu, existenţa virtuţii iubirii creştine, în sensul că aceasta este vie şi lucrătoare în sufletul celui ce dăruieşte şi se dăruieşte; dăruieşti ceva cuiva, ca urmare a faptului că iubeşti şi preţuieşti persoana respectivă, pentru că eşti într-o relaţie specială, aparte, cu ea. Darul oferit cu iubire naşte, de asemenea, iubire în inima celui care-l primeşte, încât orice dar necesită o atenţie deosebită din partea acestuia, în sensul că trebuie să-l preţuiască, întrebuinţându-l spre zidirea sa sufletească sau spre folosul altora, iar nu spre decădere. Aşa stau sau aşa ar trebui să decurgă lucrurile în relaţiile fireşti dintre oameni.

Dar, dacă ne gândim la legătura omului cu Dumnezeu, la darurile pe care Acesta ni le oferă permanent, la atitudinea pe care trebuie să o avem într-o astfel de relaţie duhovnicească, ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Cum ne arătăm recunoş­tinţa pentru Darul pe Care ni-l face Dumnezeu-Tatăl, în fiecare an, prin Naşterea Domnului, care a devenit piatră de hotar în istoria omenirii, transformându-ne viaţa şi călăuzindu-ne către Împărăţia lui Dumnezeu? Hristos este Darul Care a schimbat starea sufletească a celor din veac adormiţi cu nădejdea în venirea lui Mesia şi cărora li s-a împlinit aşteptarea, prin pogorârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat, eliberându-i din legăturile morţii şi ale întunericului. El a schimbat viaţa şi perspectiva asupra morţii, nu numai Sfinţilor Apostoli, care L-au urmat, necondiţionat, în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi nouă, celor care am crezut în Hristos, prin propovăduirea lor, şi ne-am asumat împlinirea învăţăturilor evanghelice, care pot fi concentrate în porunca cea nouă dată Sfinţilor Săi Ucenici: „Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi […]“ (Ioan 13, 34).

De aceea, cu sufletele fremătând de bucurie şi recunoştinţă, să cântăm şi noi, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi, cu veselie, lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit!“ (Sfântul Grigorie Teologul, op. cit., p. 7).

Privind icoana praznicului, ascultând Sfânta Evanghelie şi cântările specifice acestei zile şi urmând persoanelor care s-au bucurat de vederea minunată a lui Dumnezeu Cel necuprins încăput în ieslea Betleemului, aflăm răspuns la întrebările ce ne frământă; găsim soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm; învăţăm să preţuim cum se cuvine valoarea infinită a acestui Dar ceresc, dăruind, la rându-ne, celor din jur iubirea noastră jertfelnică. Troparul din Ajunul Crăciunului ne îndeamnă să ne punem această întrebare: „Ce-Ţi vom da noi Ţie, Hristoase, pentru că Te-ai arătat pe pământ ca Fiu al Omului?“, însă ne oferă şi răspunsul: „Toate făpturile Tale Îţi aduc mărturia recunoştinţei lor: îngerii cântare, cerurile steaua, magii darurile, păstorii închinarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi, oamenii, Îţi dăruim o Maică Fecioară“.

Întreaga creaţie răspunde la iubirea lui Dumnezeu, oferindu-I ceea ce are mai de preţ. Noi, oamenii, trebuie să I le aducem pe toate la un loc:cântare de slavă şi bunăvoire, întocmai ca îngerii; lumină şi îndrumare, asemenea stelei; faptele cele bune, după exemplul magilor; smerită închinare, precum păstorii; ajutor şi îndreptare, asemenea peşterii; hrană celor flămânzi şi odihnă celor osteniţi, ca ieslea necuvântătoarelor; curăţia trupească şi sufletească, asemenea Preacuratei Fecioare Maria şi, mai ales, ascultarea şi împlinirea Cuvântului Său!

Hristos-Domnul doreşte să Se nască duhovniceşte în sufletele tuturor oamenilor, ca să ne reamintească faptul că suntem fraţi între noi şi „datori cu iubirea unuia faţă de altul“ (Romani 13, 8), concretizată în toată fapta cea bună. Nu avem voie să trăim oricum, ci să împărtăşim bucuria cea sfântă a Crăciunului şi semenilor noştri, mai ales celor săraci, bolnavi, necăjiţi şi întristaţi. Să petrecem, în chip decent, praznicul Întrupării sau Naşterii Sale celei mai presus de fire, împreună cu cei dragi, mărturisind credinţa curată, dreaptă şi statornică în Mântuitorul Iisus Hristos!

Să poposim, cât mai des, în sfânta biserică, aducând slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, pentru darul de mare preţ al Naşterii Domnului, rugându-ne să fie pace pe pământ şi bunăvoire între oameni (cf. Luca 2, 14).

Să facem din praznicul Crăciunului o adevărată sărbătoare a darurilor, primind, cu bucurie, vestea cea minunată a Naşterii lui Hristos, adusă în casele noastre de către preoţi sau micii colindători, care-i simbolizează pe magii de altădată!

Să aprindem, cu şi mai multă râvnă, făclia dragostei creştine, în fapta de milostenie, pentru ca Moş Crăciun să intre şi în casele celor lipsiţi, ale familiilor cu mulţi copii, ale celor suferinzi şi fără de ajutor, în aşezămintele sociale pentru bătrâni sau orfani, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi pentru ei.

Îmbrăţişându-vă, cu dragoste părintească, întru Hristos-Domnul, Cel Ce S-a născut în ieslea Betleemului spre a noastră mântuire, Vă doresc tuturor sărbători fericite, pline de lumină şi bucurie, iar Anul Nou, 2014 – care a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial euharistic al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, apărători ai dreptei credinţe – să fie, pentru toţi, dăruit de Dumnezeu cu sănătate, pace şi multe împliniri duhovniceşti, încununate cu bucuria de a împărtăşi iubire din iubirea lui Dumnezeu. Amin!

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

† C i p r i a n

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei