Primăria Focșani și Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” au organizat luni, 6 iulie 2020, în cadrul Zilelor Municipiului Focșani, simpozionul intitulat Spiritualitate și identitate culturală în vremuri de criză. Invitații principali ai evenimentului au fost președintele Academiei Române, Acad. Ioan-Aurel Pop, și Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei.
În conferința susținută cu această ocazie, Ioan-Aurel Pop a vorbit despre identitatea prin nume a României, explicând că „numele unei țări și numele unui popor sunt uneori la fel de importante ca și existența propriu-zisă a poporului și a țării despre care e vorba. Acest nume poartă în sine o întreagă istorie, care nu se revelează de la sine, ci se cere descifrată. Numele unei țări face parte din identitatea ei și, de cele mai multe ori, tacit, îi modelează destinul. Așa s-a întâmplat și cu România”.
La rândul său, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop a prezentat o alocuțiune despre valoarea credinței în depășirea unei situații de cumpănă din viața omului, pe care o redăm mai jos:
„Tema simpozionului propusă, astăzi, spre reflecție este mult mai complexă decât s-a anticipat, pentru a fi tratată fie și sintetic, în intervalul de timp dedicat unui astfel de eveniment cultural, deoarece trimite la principalele elemente definitorii ale unei națiuni, precum conștiința apartenenței la un neam, limba, credința și cultura acelui neam, despre care s-ar putea vorbi foarte mult. Conceptul de spiritualitate are legătură directă cu credința religioasă – în cazul nostru, cea creștină ortodoxă –, dar și cu rodirea acesteia în sufletele celor credincioși, respectiv cu efectele ei în viața unei comunități, mai mici sau mai mari. Cât privește substantivul «criză», atât de utilizat în ultima vreme, trebuie să precizăm că el provine din limba greacă, de la verbul «κρίνω», care înseamnă «a judeca» sau «a evalua», de unde putem trage concluzia că, în plan omenesc, așa-numita criză (κρίσις), de orice fel, nu este neapărat un lucru negativ, în pofida consecințelor sale grave asupra oamenilor, ci, mai curând, trebuie interpretată ca o șansă de îndreptare a ceea ce am făptuit greșit până la un punct, drept pentru care se impune cu necesitate o anumită pauză, pentru o analiză critică obiectivă și o reevaluare a gândirii ce a stat la baza unor decizii, în desfășurarea anumitor activități.
Omenirea s-a confruntat, de-a lungul istoriei sale, cu nenumărate crize, fie că vorbim de războaie sau revoluții sociale, fie de foamete sau molime. În vremurile de astăzi, toți trecem printr-o criză sanitară sau medicală fără precedent, generată de pandemia de coronavirus, care a produs o grea suferință trupească și sufletească și, totodată, a afectat echilibrul vieții sociale și familiale. Nu cunoaștem rațiunile pentru care Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra noastră o asemenea încercare. Oricine poate interpreta că ceea ce se întâmplă este o consecință a păcatelor proprii sau ale întregii omeniri. Cert este că ne confruntăm cu o nenorocire pe care generațiile actuale nu au cunoscut-o până acum. Însă, fiecare dintre noi asociază cuvântul «criză» cu o situație nefastă, cu o nenorocire, cu ceva rău. În «Dicționarul explicativ al limbii române», acest cuvânt este definit ca: «manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate […]; tensiune, moment de mare depresie sufletească, zbucium». Pornind de la aceste explicații, conștientizăm că ne aflăm, realmente, într-o perioadă de criză majoră, ce se resimte la nivel global și, implicit, la nivel național, caracterizată prin boală, durere, teamă, panică și disperare. De aceea, apare în mod firesc întrebarea: cum putem depăși aceste momente dificile din viață noastră?
Răspunsul Bisericii creștine este limpede: prin credință și nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și, pentru a întări această afirmație, aducem ca modele milioanele de martiri sau mucenici, din toate timpurile, din toate locurile și din toate neamurile de sub soare, care, prin mărturisirea cu fermitate și demnitate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat, au putut depăși situații incomparabil mai grele decât cele prin care trecem noi astăzi, transfigurând suferința și dobândind cununa sfințeniei, pentru viața veșnică. Din istoria Bisericii noastre, este de ajuns să amintim pilda de mărturisire a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, care nu s-a înfricoșat de chinurile suportate în temuta închisoare a celor Șapte Turnuri (Yedikule) din Istanbul, ci și-a păstrat credința strămoșească până la capăt. Nu vom putea uita niciodată ultimele sale cuvinte, adresate celor patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, prin care îi îmbărbăta să-și jertfească viața pentru Domnul Hristos, în ziua de cinstire a Preacuratei Sale Maici, 15 august 1714: «Copiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puțin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!».
Deși au trăit în vremuri deosebit de grele, strămoșii noștri au reușit să-și apere identitatea spirituală, culturală și națională datorită credinței lor puternice în Dumnezeu. Dragostea de Hristos și de Biserică a fost o constantă în viața poporului nostru, care s-a născut în același timp român și creștin. În acest sens, doresc să aduc în fața domniilor voastre doar trei mărturii ale unor personalități din țară și din străinătate, cu privire la taina dăinuirii în timp a poporului român, deseori răstignit pe altarul istoriei, dar de fiecare dată înviat, în ciuda greutăților și suferințelor îndurate de-a lungul veacurilor. Cea dintâi vine din partea vrednicului de pomenire Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, patriarhul teologiei ortodoxe românești din secolul al XX-lea, care spune: «Cu Dumnezeu, românul e tare. S-a dovedit mai tare ca orice neam. Cu Doamne ajută!, răzbește prin orice. Doamne ajută! a fost în viața românească secretul succesului, cheia biruinței și a rezistenței. Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi. Simțim aceasta acum, după război, când Doamne ajută! a început să fie uitat în politică, în educație, în gospodărie. Vrem să devenim iar tari, neînfrânți de nici un pericol? Să ne întoarcem la Dumnezeu, la puterea verificată de veacuri a neamului nostru!».
Cea de-a doua mărturie aparține Sanctității Sale Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului și Patriarh Ecumenic, care, în cuvântarea rostită în Catedrala Patriarhală din București, în data de 22 octombrie 1995, cu ocazia aniversării a 110 ani de autocefalie și 70 de ani de patriarhat ale Bisericii Ortodoxe Române, își exprima prețuirea față de români și credința lor statornică, ce i-a ajutat să reziste în istorie, în ciuda tuturor vicisitudinilor. «Ne miră și naște în noi o admirație nespusă – afirma Sanctitatea Sa – faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava († 372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții și prigoane, și-a păstrat credința creștină și limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea, pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse și primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală și asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credința puternică și neclintită a acestui popor».
Din nefericire, societatea contemporană, dominată de egoism, individualism și materialism, având un deficit de umanitate îngrijorător, traversează o acută criză spirituală și morală, care este mult mai periculoasă decât orice criză economică, politică, socială, medicală sau de altă natură. Cuvintele rostite în urmă cu 120 de ani de către profesorul Constantin Calmuschi, directorul de atunci al Liceului «Unirea» din Focșani, cu prilejul inaugurării actualului sediu al unității de învățământ, în data de 23 octombrie 1900, reprezentând a treia mărturie despre rolul credinței în viața spirituală și culturală a societății românești, sunt foarte sugestive în această privință: «O țară poate trăi fără ca locuitorii ei să fie savanți. Trăiește greu însă când fiii ei sunt slabi și istoviți și piere când caracterele lipsesc. Pentru aceasta, cu drept cuvânt, un mare bărbat politic al nostru, regretatul Alexandru Lahovary, exclama într-un moment de sublimă inspirație: Nu mă tem nici de criză agricolă, nici de criză financiară, nici de secetă […]; țara noastră e destul de productivă și de bogată ca să poată îndrepta repede aceste rele; mă tem grozav însă de criza morală, de seceta caracterelor, căci ea ar fi pieirea noastră».
Așadar, în aceste vremuri de criză, este foarte important să conștientizăm că o națiune nu poate dăinui fără credință, fără cultură, fără o limbă curată și coerentă, fără o spiritualitate. Acestea sunt elementele definitorii ale identității noastre românești, pe care avem datoria să le păstrăm și să le cultivăm, pentru a le putea transmite neștirbite copiilor și nepoților noștri. Numai prin credință tare și nădejde în Dumnezeu, cu respect și iubire sinceră unii față de alții și printr-o implicare responsabilă și unitară în soluționarea problemelor care ne privesc pe toți, vom putea trece și peste aceste vremuri de criză medicală, socială și economică”.
Foto: monitoruldevrancea.ro
