În numărul 292 (mai-iunie 2026) al revistei eparhiale „Glasul Adevărului”, la rubrica „Repere catehetice și omiletice”, continuăm interviul cu pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, pornind de la următoarele întrebări:
Pr. M. Ciobotă: Deși ar trebui să fie perfect complementare, se poate observa că, în realitate, cateheza parohială și ora de religie se desfășoară diferit și cu obiective practice paralele. Ce e de făcut în ambele direcții pentru beneficiul educațional al copiilor și al tinerilor? Cum poate deveni atractiv și edificator demersul catehetic al preotului în raport cu tinerii de azi?
Pr. prof. L. Vidican-Manci: Părinte consilier, vă mulțumesc și pentru acest interviu, dar și pentru întrebările pe care mi le-ați adresat. Mă bucur că ați adus în discuție relația dintre ora de religie și cateheza parohială, deoarece este una dintre temele care m-au preocupat constant, atât ca preot, cât și ca profesor de religie, profesor de catehetică și director de școală.
Din punctul meu de vedere, ideea de complementaritate este una foarte potrivită. Ea exprimă o realitate pe care o întâlnim în multe comunități și pe care, în mod ideal, ar trebui să o regăsim pretutindeni. În același timp, cred că este important să înțelegem că această complementaritate nu presupune identitate. Ora de religie și cateheza parohială nu sunt și nu trebuie să fie același lucru. Ele se desfășoară în contexte diferite, au metode diferite și urmăresc obiective care, deși converg spre formarea creștină a copilului și a tânărului, se exprimă în mod diferit.
Ora de religie se desfășoară în școală, într-o sală de clasă, într-un cadru formal și riguros organizat. Profesorul lucrează cu grupe relativ omogene de vârstă, după programe școlare, manuale și metodologii atent construite. Există obiective educaționale clar formulate, competențe urmărite și forme de evaluare specifice procesului de învățământ.
Cateheza parohială se desfășoară într-un alt mediu. Ea are loc în biserică, în centrul catehetic, în sala de activități a parohiei sau chiar în cadrul unor pelerinaje și proiecte comunitare. Din ceea ce trăiesc ca preot și profesor, rareori întâlnim aici grupuri omogene. La aceeași activitate pot participa copii, adolescenți, tineri, părinți și vârstnici. Acest lucru complică demersul catehetic, dar îi oferă, în același timp, o bogăție pe care școala nu o poate reproduce în totalitate.
O altă diferență importantă ține de resursele disponibile. Ora de religie beneficiază astăzi de manuale, auxiliare, ghiduri metodice și resurse digitale realizate într-un mod sistematic. Cateheza parohială nu dispune încă de același grad de organizare. În multe situații, preotul este nevoit să își construiască singur materialele, să adapteze permanent conținuturile și să caute metode potrivite pentru comunitatea pe care o slujește. Din experiența mea, lipsa unor ghiduri catehetice și a unor materiale distribuite unitar reprezintă una dintre vulnerabilitățile actuale ale catehezei parohiale.
Cu toate acestea, nu cred că trebuie să privim această situație doar ca pe o lipsă. Din contră, cred că aici există și o oportunitate. Manualele de religie pot deveni un sprijin real pentru activitatea catehetică a parohiei, atunci când preotul rămâne conectat la ceea ce se predă în școală. Am convingerea că un preot care cunoaște programa școlară și un profesor de religie care cunoaște viața parohiei pot construi împreună un parcurs educațional mult mai coerent pentru copii și tineri.
Din fericire, avem și exemple foarte frumoase de bună practică. Mă gândesc la localitatea mea natală, Spermezeu, unde colaborarea dintre părintele Simeon Buta și profesorul de religie produce roade vizibile de mai bine de douăzeci de ani. Unul dintre cele mai frumoase rezultate este existența unui cor care rămâne permanent tânăr. Generațiile se schimbă, copiii cresc și pleacă, dar corul continuă să existe, pentru că ceea ce se lucrează la școală este continuat și consolidat în viața parohiei. La aceasta se adaugă implicarea unei învățătoare care participă constant la viața bisericii și care contribuie cu multă râvnă la activitățile catehetice. Acolo se vede foarte clar ce poate realiza o comunitate în care preotul, profesorul și învățătorul lucrează împreună.
Un alt exemplu care îmi este foarte drag este Școala de Vară „Copilărie Binecuvântată”, născută din colaborarea dintre Colegiul Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” din Cluj-Napoca, Grădinița „Floare de Iris” și Parohia „Buna Vestire” din cartierul clujean Iris. În cadrul acestui proiect, cateheza nu a fost izolată într-un program separat, ci a fost integrată firesc în activitățile de joc, mișcare, creație și formare, totul culminând cu adunarea celor aproape 200 de copii participanți și cântarea primei părți a Paraclisului Maicii Domnului. Preoții, profesorii de religie, educatorii și învățătorii au lucrat împreună, fiecare aducând propria competență și propria experiență. Din punctul meu de vedere, acolo se vede poate cel mai bine adevărata complementaritate dintre școală și parohie. Nu întâmplător, acest model a fost preluat ulterior și de alte comunități.
De aceea, cred că este important să afirmăm fără rezerve că ora de religie nu concurează cateheza și nici cateheza nu concurează ora de religie. Ele trebuie privite ca făcând parte dintr-un continuum educațional și formativ. Copilul este unul singur. Tânărul este unul singur. El nu trăiește o credință la școală și o altă credință în parohie. Cu cât cele două spații comunică mai bine între ele, cu atât formarea lui devine mai coerentă.
În același timp, nu putem aștepta aceleași rezultate de la ambele activități și nici nu le putem evalua după aceleași criterii. În școală există calificative, note, competențe și standarde educaționale. În cateheză, evaluarea se face diferit. Uneori, ea se vede în fidelitatea participării. Alteori, în implicarea într-un proiect de voluntariat, într-un pelerinaj sau într-o activitate filantropică. Alteori, se vede în întrebările pe care tinerii încep să le pună, în relațiile pe care le construiesc sau în disponibilitatea lor de a se apropia de viața liturgică. Iar cea mai importantă formă de evaluare rămâne, cred eu, participarea la Sfintele Taine și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
Totuși, dacă ar fi să indic elementul decisiv al întregului demers, aș spune fără ezitare că acesta este familia. Din ceea ce observ în activitatea pastorală și educațională, familia joacă un rol capital în efortul concertat al profesorului de religie și al preotului. Fără sprijinul părinților, fără continuarea în familie a ceea ce copilul primește la școală și în biserică, eforturile noastre devin mult mai dificile. Credința are nevoie să fie explicată, dar și trăită. Are nevoie să fie predată, dar și văzută. Iar copilul vede acest lucru, în primul rând, acasă.
De aceea, cred că adevărata provocare nu este să alegem între ora de religie și cateheză. Efortul nostru trebuie să se concentreze în construirea de punți solide între școală, parohie și familie. Atunci când aceste trei spații comunică și lucrează împreună, beneficiul este și al școlii, și al parohiei, dar, în mod deosebit, al copilului și al tânărului pe care încercăm să îi însoțim pe drumul credinței.
Multe s-ar mai putea spune, dar prefer să închid aici răspunsurile mele, conștient de complexitatea și frumusețea problemei discutate.
Pr. conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai”
Colegiul Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan”
Cluj-Napoca
