Arhidiaconul profesor Tudor Mihalache, pomenit la un an de la trecerea sa la cele veșnice

Cunoscutul profesor de muzică și director al Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din municipiul Buzău, părintele arhidiacon Tudor Mihalache, a fost pomenit sâmbătă, 29 aprilie 2023, la un an de la trecerea sa la cele veșnice. Parastasul a fost săvârșit de Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, în Catedrala Voievodală „Adormirea Maicii Domnului” din incinta Centrului Eparhial de la Buzău.

Din soborul slujitor au făcut parte: pr. Marian Gegea – vicar administrativ eparhial, pr. Ionuț Constantin – consilier eparhial la Sectorul Social-filantropic și misionar, pr. Gheorghe Sava-Popa – directorul Seminarului Teologic din Buzău, și pr. Cristian-Marius Dima – inspector școlar pentru limbi moderne în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Buzău și profesor la Seminarul buzoian.

La slujba de pomenire au participat membrii familiei regretatului profesor de muzică bisericească de la Buzău, consilieri eparhiali, protoierei, apropiați și ucenici ai celui adormit.

În cuvântul rostit cu această ocazie, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ciprian a evocat personalitatea complexă a părintelui arhidiacon Tudor Mihalache.

„Părintele Mihalache spunea, la un moment dat, că omul, când pleacă din lumea aceasta, poate lăsa în urma sa un nume bun dacă a știut să și-l dobândească, iar Dincolo ia – după expresia părintelui Paisie Olaru – trăistuța cu faptele bune. Dacă ne raportăm doar la aceste două cuvinte înțelepte, putem afirma că părintele Mihalache a plecat Dincolo cu o zestre bogată, trăistuța lui fiind plină cu faptele pe care le-a împlinit în calitatea sa multiplă de soț, de tată, de profesor, de slujitor și de îndrumător al atâtor generații de preoți. Toți aceștia s-au împărtășit atât de bunele sale sfătuiri, cât mai ales de muzica bisericească pe care predat-o cu atâta dăruire și a interpretat-o în chip cu totul special, decenii întregi, în această catedrală. Cât despre numele bun, stau mărturie atâtea luări de cuvânt și scrieri din partea celor care l-au cunoscut, apoi însăși prezența noastră astăzi aici, precum și în alte împrejurări. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu că ne-a rânduit astfel de dascăli, înzestrați cu daruri deosebite, pe care ei le-au cultivat și le-au împărțit cu alții, la loc de frunte aflându-se și vrednicul de pomenire arhidiacon Tudor Mihalache”, a precizat Ierarhul.

Pr. prof. Costel Stoica, de la Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău, unul dintre ucenicii părintelui Mihalache, a scris un text emoționant despre dascălul și îndrumătorul său:

„Suntem chemați, uneori, cei ce trăim timpul de față, să vorbim și să scriem la trecut despre oamenii care ne-au dăltuit. Privind retrospectiv, truda lor pare la fel de monumentală ca a lui Phidias și la fel de expresivă ca a lui Myron. Așa sunt dascălii noștri. Pe unul dintre ei îl comemorăm acum, la împlinirea unui an de la trecerea la cele veșnice: părintele arhidiacon Mihalache Tudor – profesorul, sacerdotul, omul. De-a lungul secolului trecut puține figuri au fost atât de reprezentative pentru învățământul teologic buzoian și chiar pentru Eparhia de aici, precum figura și personalitatea părintelui Mihalache.

Ca slujitor al sfântului altar în treapta de diacon, părintele rămâne un exemplu de consecvență. Nici slăbiciunea trupului, tot mai vizibilă în ultimii ani de viață, nu l-a convins să lipsească de la sfintele slujbe. Și-a adunat mereu puterile, silindu-se să fie întotdeauna acolo, lângă Trupul și Sângele Domnului său, pe care acum s-a dus să-L vadă precum este. Cu numai câteva zile înainte de sfârșitul său pământesc s-a aflat în biserică, la pomenirea Sfântului Mucenic Sava, primul dintre psalții cunoscuți cu numele pe aceste meleaguri. Cât privește timpul fericit când părintele se slujea cu mai multă vioiciune de puterile sale fizice, cine poate aduna în cuvinte «atotprezența» sa la lucrările sfinte și sfințitoare ale Bisericii? Prezent la corul Episcopiei, prezent la strana dreaptă a catedralei, prezent la slujire în catedrală și de multe ori la predică, prezent la slujbele oficiate în Eparhie de sfințiții arhierei, prezent alături de tinerii teologi, la strană, în paraclisul Seminarului, dând pretutindeni mărturie despre valoare și demnitate. Slujirea lui era sobră, vocea gravă, ecfoneza curată. Predica lui era limpede, vorbirea scurtă, amintirile scumpe.

Ca dascăl de muzică bisericească, părintele Mihalache rămâne un exemplu de dăruire. A dăruit școlii teologice de la Buzău zeci de ani din viața și truda sa. S-a topit și s-a împuternicit totodată din însăși topirea aceasta, în virtutea căreia psalmodia cu glasul, exemplifica cu glasul, explica cu glasul, tacta cu mâna, evalua cu mintea, ardea cu duhul. Când ucenicii nu aveau cărți, scria de mână cursuri și partituri. Când nu existau mașini de copiat, le copia el însuși în zeci de exemplare; noaptea scria la birou, ziua preda la catedră. Și-a apărat cu patimă dascălii și opera lor: pentru el, personalitatea lui Nicolae Lungu și întregul demers muzical patronat la mijlocul secolului XX de Patriarhul Justinian erau chestiuni sfinte, intangibile. Cunoștea pe deasupra Anastasimatarul uniformizat și corecta greșelile de execuție ale elevilor fără să se uite în carte. Trăia responsabilitatea de dascăl cu fiecare respirație cheltuită la orele de curs, ostenindu-se să trimită în lume preoți, cântăreți, monahi și monahii, stareți și starețe și, de ce nu, arhierei – după cum se știe, doi dintre elevii săi chiar au fost sfințiți episcopi – care să-i ducă mai departe viziunea și să fie folositori Bisericii.

Ca om, părintele Mihalache rămâne un model de demnitate. Pe lângă învățătura muzicii bisericești, s-a priceput să dăruiască învățătură de viață. Transmitea cu ușurință, fără prea multe cuvinte, fără fraze meșteșugite, idei desprinse din experiență, despre viața și mărturia în lume a teologilor și a preoților. Viața lui era ea însăși o mărturie. Statura și privirea îi erau drepte, purtarea fără cusur. Când a lipsit câteva săptămâni de la școală, pentru operație și refacere, asistentele care i-au purtat de grijă l-au numit «pacientul model». Nu ne povestea acestea ca să-și hrănească amorul propriu, ci ca să ne limpezească ochiul minții spre o purtare demnă nu doar de haina preoțească, ci de statutul de om și de numele de creștin. Familia lui era unită, doamna nelipsită de lângă el la fiecare activitate. Vorba lui era dreasă cu sare, povețele pline de discernământ, poveștile pline de tâlc. Zâmbetul lui era discret, pasul potolit, purtarea aleasă.

Și iarăși, a pune dinaintea ochilor sufletești asemenea lucruri vorbind la trecut, pare mai curând o impietate. Dascălul nu și-ar fi dorit aceasta. Nu și-ar fi dorit ca tot ce a reprezentat și a arătat de la catedră sau din biserică, sau prin însăși viața sa să rămână umbre ale trecutului, la care urmașii să privească nostalgic și cuprinși de durere, pentru că nu le mai întâlnesc la contemporanii lor. Purtarea părintelui Mihalache, slujirea lui, predica lui, truda lui pedagogică merg mai departe, în copiii și ucenicii lui. Nu degeaba are peste 1.000 de ucenici, pentru care socot că și acum dă mărturie în ceruri, cu graiurile prorocului: «Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu» (Isaia 8, 18)”.