În cadrul Programului „Școala altfel”, organizat la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău în săptămâna 23-27 octombrie 2023, din acest an școlar, au avut loc mai multe activități extrașcolare, propuse de elevi și de profesori, cu sprijinul partenerilor instituției: vizite culturale, campanii de informare, exploatări pedagogice ale unor filme, workshopuri tematice, concerte, pelerinaje și firescul program liturgic.
O autentică experiență duhovnicească, dar și de învățare nonformală și informală, precum și de formare a competențelor interculturale și lingvistice ale participanților, a constituit-o pelerinajul organizat, cu acest prilej, de Părintele Director al instituției de învățământ, la invitația Mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos, Grecia. Inițiativa a primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, fiind susținută de Sectorul Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei.
Ieșirea din mediul convențional al activităților școlare și extrașcolare a însemnat o adevărată imersiune în ambianța atonită a străvechii mănăstiri – întemeiată de împăratul Constantin cel Mare și ajutată, de-a lungul timpului, de mulți domnitori români – intrând în ritmul liturgic și de ascultări al comunității, conform principiului monastic „ora et labora”, descoperind comori istorice și lucrări ale Maicii Domnului în viața a milioane de credincioși, precum și virtuțile în lucrare sobornicească și modul de viață al sutelor de viețuitori de acolo.
Un moment unic l-a constituit întâlnirea de suflet a delegației noastre cu starețul Mănăstirii, Pcuv. Arhimandrit Efrem Vatopedinul, care ne-a primit cu bucurie părintească și cu daruri cu o încărcătură spirituală unică, făcându-ne să înțelegem mai bine armonia și râvna tuturor monahilor pe care îi păstorește, din aproximativ 18 naționalități, precum și nevoia „lumii” de a intra în dialog de zidire a inimii și comuniune de rugăciune cu aceștia.
Au fost făcute popasuri de rugăciune și închinare și la Chilia românească „Sfântul Ipatie”, la Mănăstirea Pantocrator, la Schitul „Sfântul Ilie”, la Mănăstirea Stavronichita, la Mănăstirea Iviron și la Aghiasma Maicii Domnului din apropiere, la Schitul „Sfântul Andrei” și Academia Atonită, precum și la biserica Protaton, cel mai vechi locaș de închinare din Sfântul Munte, aflat în capitala administrativă a acestuia, Careia, aducând slavă înaintea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, ocrotitoarea și împărăteasa locului.
La finalul experienței atonite de învățare, pe drumul de întoarcere, am fost binecuvântați să ne putem închina la moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, așezate spre cinstire, cu prilejul hramului, în mijlocul catedralei din Salonic, al cărui ocrotitor este, la cele ale Sfântului Ioan de la Mănăstirea Rila, unde s-au pus temeliile monahismului bulgar, precum și la Mănăstirea „Sfântul Dimitrie Basarabov”, unde ocrotitorul Bucureștilor și al Țării Românești s-a nevoit în milenarele așezăminte rupestre din actuala regiune Ivanovo, din Bulgaria.
Cele ce au rămas pentru suflet s-au adunat într-o meditație a inițiatorului proiectului, ca o mărturie a folosului duhovnicesc al unui astfel de pelerinaj, dar și în semn de recunoștință pentru cei ce l-au girat și susținut, Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, ca și în urmă cu 7 ani, când s-a realizat primul pelerinaj similar al unor seminariști la Muntele Athos. Cele adunate în minte și în inimă sunt mai jos, împărtășite cu nădejdea unui folos comun:
O cronotopie atonită[*]
Când ai mers ultima dată prin codru, pe jos, în susul unui izvor, fără să aștepți să mai treci vreo punte, lăsând lumea și ale ei pe malul celălalt? Când ai simțit că susuru-i îți asurzea reculegerea și că ochiurile-i croșetate cu lumină, pe pietrele înviorate dimineața, îți înșirau înainte rândurile poeților ce au inventat pluralul cuvântului „soare”? Când ai urcat ultima dată un munte tivit cu văzduh, umbrit tainic de păduri nestingherite, dar pline de pustnici și șoapte de pocăință, fără să te tulburi de gândul iminenței sălbăticiunilor ori a gunoaielor lăsate de sălbatici?
Când – îți mai amintești când? – „sfântul aer” al gândului smerit ți s-a așezat ca o piatră de mormânt peste grijile vieții tale de dincolo de ape? Când povestea ta și marile narațiuni ale istoriei recente, la care ești atât de grav conectat și pe ecranele căreia joci diferite roluri, au făcut loc, ultima dată, epopeii fără timp a propriei tale existențe, spusă lin de Cuvântul Dumnezeului tău?
Când ai intrat ultima dată pe poarta cea mare a unei mănăstiri cât o cetate, pe la chindie, lăsându-ți gloria și certitudinile pe lespezile pragurilor ei? Când ai metabolizat rostul asumat, cu precizia unui ceas elvețian, de fiecare dintre membrii unei comunități, precum și frumusețea lor încărunțită, dar nepământească parcă, păzită sub platoșa cea grea a fecioriei? Când te-ai așezat, ultima dată, la masă cu alte sute de oameni, supunându-ți pornirile locvace, obiceiurile culinare și canoanele propriilor simțuri unui ritual discret al despătimirii cotidiene, unde cumpătarea bucatelor, ecoul lecturii și ospitalitatea tăcută a casnicilor dădeau fior, candoare și solemnitate momentului cinei? Când ai pășit, cu recunoștință, ultima oară, pe cernita pardoseală multiseculară a unei odăi de oaspeți ce a fost, odată, antecamera spre cer a multora dintre monahii care s-au nevoit, pe rând, acolo, simțindu-i de altfel, cu tălpile goale, asprimile pietrei rotunjite de metaniile genunchilor care au deprins treptat elanul spre veșnicie? Când ți-ai spus, ultima dată, mulțumirile, păsurile și dorințele, în fața unor icoane și racle înnegrite de vreme și vremuri, ce deschid ferestre spre ipostasuri sfinte, lăsând lumina harului dumnezeiesc să pătrundă în istorie prin nenumărate raze nestrivite de oamenii care le-au numit și mărturisit ca minuni?
Când te-ai îndreptat spre pristoluri și amvoane, înălțate după lecția divină a turnului Babel, cu nădejdea învățării limbajului comun al rugăciunii și a împreună-tăcerii în comuniune? Când ai făcut, ultima dată, recapitularea propriilor căințe și a motivelor de bucurie că ești din neamul nostru și că te-au îmbrăcat părinții, trupești și duhovnicești, în Hristos? Când ai scris un pomelnic, fără grabă, constatând încurcat că nu încap în el toți cei care umplu camerele inimii tale? Și când – da!, iarăși, când? – ți-ai cumpănit atâta vorbele și gesturile, ca înaintea unui drept judecător, de teamă să nu le strivești mesajul?
În fiecare zi pornim, și eu, și tu, într-o călătorie, mai mult sau mai puțin plănuită, prin propria lume – mai mult reprezentată decât dată – din care mai și evadăm cu grație, la propriu și la figurat, atunci când îi întâlnim poezia ori pe cei pe care ni-i apropie – adică pe bunii care ne inspiră și ne pomenesc – sau atunci când îi zărim, în puținele clipe de răgaz, pacea. Și când pierdem pacea din simțiri ori din proximitate, din sufletul sau din ecosistemul nostru, am da orice să ne întoarcem la începutul unui drum al datoriei noastre pe acest pământ, punând în desagă și în tolbă doar cele necesare pentru a răzbi, cât mai pașnic, spre ținta noastră finală. Ne și rătăcim, deși credem că am învățat pe de rost vocea „GPS-ului” care ne arată Nordul existenței noastre, Hristos; însă obosind, ne încredințăm din nou călăuzirii și ocrotirii sfinților. Iar, apoi, mereu – da` mereu, din nefericire – ne întoarcem „acasă”, însă nu direct la cei iubiți și la leagănul sufletului nostru, ci zăbovind, puțin sau odiseic, pe la temerile și judecățile noastre, pe la planurile și visurile noastre, prin furtunile și praful propriei viteze…
Iată de ce cred că îngăduie Dumnezeu zile frumoase, pentru tine, pentru mine și pentru cei aproape nouă, ca să ne îngăduim răgaz de întoarcere și de învățare prin întâlnirea spontană generată de vohodul pelerinajului! Răspundem – când ne facem timp, din păcate – la chemarea șoptită, dar neamăgitoare a Domnului, de a ne ostoi un dor ce crește odată cu vârsta – nu doar pe cel de ducă! – și de a ne îngădui, de a ne călăuzi și de a ne întări unii pe alții, ascultându-ne, citindu-ne și dezlegând alte sensuri ale cuvintelor, potrivite în rebusul pe care-l completăm împreună! Problemele reperate și filtrate cu tact și atenție distributivă vor face loc sobrietății frescei și aerului nepoluat din pridvorul unei chilii nu prea des vizitate, iar canafii, faldurile și culorile vii ale costumelor ce încropesc vremelnice personaje ale zilei vor păli în fața simplității vieții în pace și a obrazului demn, conturat de asceza propriei deveniri.
Atunci vom porni iar, tot împreună, spre altarul din luminișul pădurii de pe muntele nevrăjit, ci sfințit, al Athosului din viața interioară a fiecăruia, mânați de pilda cea vie a isihaștilor și de adierea cea proaspătă a Duhului!
Dar… Când?
Pr. prof. Cristian Marius Dima
Directorul Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău
[*] Articol apărut și pe pagina web a revistei săptămânale de cultură „Dilema Veche”, în data de 1 noiembrie 2023.
