Începând de astăzi am intrat în ultima săptămână care precedă Postul Mare, numită şi Săptămâna albă sau a brânzei. În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Programul liturgic începe să dobândească elemente specifice postului. Vom vedea în cele ce urmează semnificaţiile simbolico-mistice ale acestei săptămâni, dar şi implicaţiile practice.
Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, şi participă “cu luare aminte” la sfintele slujbe, Săptămâna albă devine o călătorie duhovnicească uşoară, menită să-l pregătească mai bine pentru intrarea în post sau mai degrabă pentru o călătorie mai grea, de 40 de zile, un drum al pocăinţei adânci, care va culmina în bucuria Învierii. Sensul acestei săptămâni este unul profund pedagogic: pe de o parte, de a-l pregăti duhovniceşte pe credincios pentru post, prin intermediul slujbelor care se săvârşesc, iar pe de altă parte, de a-l deprinde cu practica postirii, prin abţinerea de la carne. “Semnificaţia duhovnicească a Săptămânii Lăsatului sec de carne sau a Săptămânii brânzei, cum mai este numită, este o pregătire pedagogică a credincioşilor pentru post. Pe de o parte, este o pregătire duhovnicească deoarece credincioşii sunt ajutaţi să deprindă virtuţile necesare unei postiri autentice, iar pentru asta ei sunt foarte mult ajutaţi de conţinutul cântărilor de la strană din această săptămână, deoarece rânduiala liturgică a acestei săptămâni primeşte chiar unele conotaţii specifice Postului Mare, ca de pildă: cântarea “Aliluia” la Utrenie, în loc de “Dumnezeu este Domnul”; rugăciunea Sfântului Efrem Sirul la Pavecerniţă. Pe de altă parte, pe lângă deprinderea virtuţilor, este vorba şi despre o pregătire trupească, despre o deprindere a credincioşilor cu postirea trupească, deoarece în această săptămână nu se consumă carne, iar această mâncare a lactatelor este deja un efort ascetic, în vederea postului care va veni”, ne-a explicat pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, titularul Catedrei de liturgică şi pastorală de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Ilarion V. Felea” din Arad.
Reîntoarcerea la starea paradisiacă şi pregătirea pentru vieţuirea în Împărăţia lui Dumnezeu
Asemenea Săptămânii Patimilor şi Săptămânii Luminate, Săptămâna albă este consemnată în calendarul ortodox cu un nume deosebit, ceea ce denotă importanţa şi specificul liturgic ale acestei perioade de şapte zile în cursul anului bisericesc. “Faptul că săptămâna se numeşte “albă” este un înţeles mistico-simbolic legat de vieţuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu consumau carne; consumul cărnii şi al sângelui ca viaţă începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. Dacă ne raportăm şi la Evanghelia care s-a citit duminică, cea despre Înfricoşătoarea Judecată, vedem că Săptămâna albă trimite şi la o dimensiune eshatologică a vieţuirii omului după Înfricoşătoarea Judecată, când drepţii vor auzi cuvântul lui Hristos: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25, 34). De aceea, în săptămâna aceasta nu mâncăm carne deoarece această perioadă de şapte zile nu e altceva decât un chip al reîntoarcerii noastre la starea paradisiacă din care am căzut, dar, în acelaşi timp, şi un chip al vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu, un chip al reaşezării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, albul acesta al laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem. Dincolo de înţelesurile mistice, trebuie precizat că dezlegările care se dau în perioada dinaintea Postului Mare sunt şi o pregătire trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Postul Mare, fiind un post foarte aspru, rostul zilelor acestea de harţi sau al dezlegărilor este o anumită fortificare a trupului în vederea ostenelilor duhovniceşti care vor veni. Biserica procedează cu un discernământ duhovnicesc pentru credincioşii ei, îngrijindu-se şi de cele ale trupului, ca ei să fie pregătiţi pentru post până şi la modul trupesc, pentru această osteneală a postirii. Acum ei îşi fortifică trupul pentru că va urma o perioadă de 40 de zile în care ei se vor osteni duhovniceşte, dar şi postind efectiv, adică trupeşte”, ne-a mai spus pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu.
Miercurea şi vinerea, zile aliturgice
O altă particularitate a Săptămânii albe este faptul că miercurea şi vinerea sunt zile aliturgice, adică zile în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ca anticipare a Postului Mare, potrivit canonului 49 Laodiceea, care spune că “nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica”. Fiind o perioadă de pregătire pentru post, regula se aplică şi în această săptămână. Această absenţă a Liturghiei euharistice trebuie primită şi ca o măsură pedagogică de pregătire în vederea Liturghiei pascale, şi ca o extindere a “postului euharistic” în “postul ascetic” al Postului Mare.
Sfinţii asceţi, însoţitorii noştri în anevoioasa călătorie spre Înviere
În sâmbăta de la sfârşitul acestei săptămâni, Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost “luminaţi prin postire”, adică pe sfinţii cuvioşi care au pus bazele monahismului creştin şi ale nevoinţei ascetice: “Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le…” Părintele Alexander Schmemann arată în cartea sa “Postul cel Mare” că Biserica face pomenirea acestor sfinţi pentru ca noi să înţelegem că în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi, care sunt modele de urmat şi călăuzitori în dificila “artă” a postirii şi a pocăinţei. Părintele Lucian Farcaşiu ne-a explicat că o altă semnificaţie a faptului că sâmbăta de la sfârşitul Săptămânii albe este închinată sfinţilor asceţi este aceea că în timpul Postului Mare, chiar dacă nu am ales vieţuirea monahală, fiecare dintre creştini este dator să se facă precum un călugăr, cu virtuţile şi cu vieţuirea trupească: “Aşezarea acestei sâmbete a sfinţilor asceţi acum, înaintea lăsatului secului, arată că postirea este aproape şi că postul trebuie să ne facă pe noi călugări după fire, adică să ne face ascetici cu vieţuirea chiar dacă trăim în lume”.
Sfinţii asceţi sunt sărbătoriţi ca unii care au atins deja scopul propus de Postul Mare: întoarcerea în Rai şi restaurarea naturii umane în elanul ei spre îndumnezeire. De aceea corul asceţilor se aseamănă cu un “nou rai” spre care trebuie să ne grăbim pentru a gusta din roadele îmbelşugatelor virtuţi, aşa cum sunt îndemnaţi într-una din cântările liturgice ale sâmbetei din Săptămâna albă: “Să ne umplem acum de mireasmă, alergând ca spre un rai al virtuţilor de Dumnezeu sădite ale sihaştrilor, care cu postirea şi cu lacrimile le-au înflorit, în multe feluri roade de vieţi alese aducând lui Dumnezeu preacuvioşii”. (Articol semnat de Gheorghe-Cristian Popa şi publicat în cotidianul Ziarul Lumina din data de 21 februarie 2012)
