Anunțată cu chimvale răsunătoare, dar și cu fluierături în biserică, la propriu și la figurat, pelicula promovată cu agresivitate, recent, în mass-media autohtonă, a îmbiat – să se minuneze de exotismul subiectului – rebeli și nostalgici, deopotrivă, „fii risipitori” și „veniți în fire”, cunoscători și nimeriți, ziditori de școală și detractori, seminariști și preacucernici, pățiți și uimiți…
Probabil că această curiozitate a scăzut proporțional cu rărirea Like-urilor și cu longevitatea baloanelor de săpun, de vreme ce, la câteva zile după lansare, ne-am adunat la cinematograf doar 11 „cinefili”, la sfârșit de săptămână… Nu, nu eram la o proiecție video pe un perete de cămin cultural, ci într-o sală de tip multiplex, într-un oraș cu seminar teologic în centru și în istorie – destul de vechi, deci, dar nu învechit, oraș însă lipsit de „șansa” de a deveni un bollywood valah, cu un astfel de contract…
Așa că, fără ipocrizie ori teamă de „a vedea realitatea” în format HD, fără pudibonderii și alte false autocenzuri, ne-am așezat relaxați, profesori și elevi, aduși de întâmplare pe același rând, la același film, în fața marelui ecran, pentru a urmări, timp de peste două ore, „viața în seminariile teologice descrisă din interior”, după cum am fost amăgiți… Când colo, ce să vezi?! Câteva frânturi din odiseea unor aventurieri (pare-se că e prea dur „haimanale”) cu pretenții de bad boys – și în internat, și în cancelarie – de la o școală teologică moldavă de prin anii ’90, zugrăvite pe fondul neblurat, dar confuz, al unor scene domina(n)te de violență fizică și verbală, exhibiționism și glume proaste în loc de umor, ce puteau și pot fi surprinse în orice internat de liceu sau școală profesională…
Nu intenționez să fac o judecată ad personam, nici o apologetică a unei școli care, pentru mine și elevii mei, este mai mult decât un liceu vocațional, dar neregăsindu-mă nici ca fost elev seminarist, nici ca profesor în acest scenariu „care are la bază fapte reale din seminariile teologice”, socotesc necesare unele precizări menite a feri, poate, pe consumatorul acestui film, de smintire și eșafodaj de prejudecăți.
Dintru început, mediul cazon, uniformele scâlciate și ambientul excesiv de iconodul ale personajelor trimit, însă, indexul acuzator în zona învățământului teologic al Bisericii Ortodoxe Române (gest surpriză?!), prezumat teritoriu de imponderabilitate al tinerilor seminariști, considerați, de către detractori, hieratici și uniformi. Numai că bășcălia din titlu – pentru că de la început este o bășcălie – dezamăgește plătitorul de bilet venit să-și pună întrebări sau măcar să înțeleagă, să reflecteze, să compare, să discearnă poate…
Totul pare o anticameră a infernului, pavată cu intenții latreutice, cu limbaj de lemn și mimetism liturgic, în virtutea inerției, cu tabuuri și intimidare, în care niște suflete de copil, animate de dorința nobilă de a-L cunoaște pe Dumnezeu, sunt mânate de dorința surdă a părinților să-și piardă inocența din cauza unui preot profesor diabolic, secondat de un pedagog obtuz, întruchipări ale unui sistem concentraționar și corupător… Nicio contrapondere, niciun „salvat”, nicio nădejde, niciun demers educațional autentic, nicio paradigmă de succes din dinamica vieții dintr-un seminar teologic de după Revoluție! Toată lumea este redusă invariabil la un conformism laș și aproape invizibil, la o derivă morală implacabilă, în spatele actelor „memorabile” ale celor patru-cinci adolescenți care conturează imaginea boită a școlii.
Doritul, dar nereușitul „mare inchizitor” romașcan din film se descompune iremediabil într-un personaj de tip Cruella de Vil, spulberând orice asemănare cu marii dascăli – clerici sau nu – ai seminariilor teologice mai vechi sau mai noi, insultându-le prestigiul și negând contribuția decisivă la formarea majorității absolvenților acestora. La rândul lor, părinții caricaturizați cu brutalitate jignesc eforturile, simțirea și rugăciunile atâtor tați și mame de seminariști de pretutindeni. Tinerii victimizați pierd compasiunea spectatorului lucid, pe măsură ce se trădează a purta prihana propriilor alegeri: nu școala, nu Biserica, nici „torționarii” din cancelarie nu îi învață să fumeze, să bea, să înșele, să dea bani cu camătă, să dialogheze obscen ori să copuleze în timpul Liturghiei… Dacă cei care au avut intenția să pună în lumina adevărata față a „serafimilor” ar fi avut onestitatea să-i prezinte, măcar pasager, și pe cei ce au predat și au învățat cu bună credință și cu rezultate palpabile în acel seminar teologic, în locul unor scene superflue, pentru o construcție echilibrată și verosimilă a poveștii vândute, probabil că ar fi fost credibili. Însă, nu, scenariul rămâne trunchiat și venal până la capăt. Și să nu spuneți că nu i-au cunoscut sau că nu au învățat alături de ei!
Nu!, de fapt, departe de a pune în discuție problema împlinirii vocației unui tânăr, a influenței maestrului asupra discipolului, a moralei creștine ca fiind mai mult decât un vehicul ce face legătura între instinct și rațiune, a raportării înțelepte la darurile primite de fiecare de la Dumnezeu ori problema relației dintre un băiat cu un profil religios-duhovnicesc și o adolescentă nefascinată de videoclipurile cu acadele, departe de a genera întrebări constructive asupra fundamentelor religios-morale ale educației în viața unui viitor lider, filmul oferă amintirile video ale unui „pățit” care nu s-a integrat într-o școală cu internat, construindu-și un mecanism de apărare bazat pe gașcă și pe meschinăriile unui personaj schimonosit de setea de putere, suprapunere a mai multor fantome din amintirile procesate. Deh, cică l’enfer c’est les autres…
Rezultatul filmat este la fel de plauzibil și de concludent ca atunci când unul dintre cei mai stimulați bahic la o nuntă, după ce a furat mireasa, prezintă, după zeci de ani de la emigrare, înregistrările de pe smartphone-ul său ca fiind filmul nunții exotice a unei familii respectabile…
Trecând peste stângăciile de imagine și sunet, scuzate – zică-se – de modă, dar care pe un spectator ca mine îl obosesc sau îl deconectează de la „arta” filmului, nu pot trece neremarcate diletantismul flagrant al consultanților de specialitate în privința autenticității textelor liturgice și erorile dogmatice din doxologiile ce marchează teritoriul, la începutul filmului, imposibil de identificat în memoria colectivă a unei comunități teologice. Deși ne proiectează în Moldova, nu auzim nimic în „dulcele grai moldovenesc”, nici măcar pe acei părinți pasageri, dar suntem oripilați cu accentul și faconda stercorală de băiețași „de după blocurile gri” ale distribuiților cu perspective actoricești. Nu mai zicem de icoanele din poliplan lipite imperfect pe panourile dintr-un garaj al anilor ’90…
Dacă rolul preotului de la țară, aflat la senectute, ilustrează ponderea educației informale în raport cu cea formală, cel al protagonistului adolescent justifică însă turpitudinile comune anturajului și rămâne tributar regulilor nescrise ale găștii, bazate pe fals spirit critic și justițiar, complicitate cu alură de solidaritate, tupeu în loc de curaj și speculație în loc de educație. Totul într-o cazuistică naturalistă cu iz de vendeta ieftină!
Sigur, au fost și sunt și astfel de elevi prin seminarii, astfel de profesori care vin și pleacă, dar nu ei sunt norma, majoritatea este altfel: ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și face cinste familiei din care provine; studiază și merge la biserică mai mult decât flecărește și se distrează; cade, dar analizează și se ridică; Îl găsește și Îl slujește pe Hristos; împărtășește și este recunoscătoare; învață să dăruiască, nu să intoxice; cumpănește și alege libertatea (de păcat) și nu libertinajul; merge și Îl mărturisește pe Hristos în orice domeniu de activitate profesională unde își poate stabili altarul din suflet!… La rândul lor, profesorii se disting prin profesionalism și rezultate în competițiile naționale și europene; absolvă module psiho-pedagogice ca orice alt dascăl român, despre a căror relevanță vorbește soliditatea relațiilor lor cu elevii și absolvenții; ocupă poziții de management ca orice alți titulari din învățământul românesc, cu gradul I, experți în management educațional; mulți dintre aceștia se bucură de prestigiu pe plan local, național și chiar european, înrâurindu-se ca modele asupra celor care îi aleg ca părinți duhovnicești ori mentori.
În final, pentru dezambiguizare – dacă mai este necesară – aș vrea să mărturisesc convingerea mea, după 20 de ani petrecuți într-un seminar teologic ortodox, că aceste școli, blamate și reduse la ceea ce am văzut în acest film, i-au făcut pe mulți oameni. Nu serafimi, ci Oameni! Numai că în afară de aceștia, de lideri, de învingătorii acestei lumi, au trecut prin acest mediu, cu performanța gâștei prin mediul acvatic, și învinșii – luzării, pentru fi mai bine înțeles în argoul urban al protagoniștilor; sunt cei care, ajunși aici prin impostură sau fentare a admiterii, se târăsc pe coate printre exigențele unei astfel de școli, desfid și resping tot ce stă împotriva instinctului și a propriei puteri de judecată, disprețuiesc pe toți cei care nu sunt ca ei, își pun insuccesele și frustrările pe seama unor cauzatori externi, intră în competiție cu gașca, nu cu sine însuși, confundă arsenalul de supraviețuire cu virtuțile, iar după ce reușesc să iasă cumva pe ușa din spate, scuipă! Cu năduf și zgomot! Iar dacă nu i-a văzut cineva, revin… la ușă, cu o „fixație ipsatorie”, după un an, doi, douăzeci, făcând același gest imoral, în speranța de a se răzbuna și de a-i supune pe cei dinăuntru oprobiului public.
Să nu spuneți: „come on, it’s just entertainment, take it easy!”… Nu! La maturitate, defulările unor frustrări nu mai sunt justificate decât de goana după bani și vizibilitate, în contul sărăcirii spirituale gradate și a mediocrității de altădată! (Articolul a apărut editat în revista „Dilema veche”, nr. 714/26 octombrie-1 noiembrie 2017)
Pr. Cristian Marius Dima
Profesor de Limba engleză și Limba franceză
Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău
